sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Interviu Tudor Platon


Tudor Platon e una dintre marile speranţe ale viitorului fotografiei documentare şi etnografice româneşti. A abordat, în fotografia sa de până acum, diverse aspecte ale satului românesc contemporan, iar din deplasările sale de peste graniţă s-a întors cu tolba plină de imagini interesante. Participă frecvent la workshop-uri foto, recent a avut prima expoziţie personală, iar acum se pregăteşte pentru o admitere la UNATC. Până una-alta, ne-am gândit că Tudor chiar merită să vi-l aducem în atenţie, în varianta în care încă nu aţi aflat de el. [Foto: Tudor Platon]

[1.] De unde ai învăţat fotografie?

E plin internetul de articole cu şi despre fotografie, însă nu am fost niciodată mulţumit de niciunul. Am luat legătura cu un fotograf din oraşul meu natal dar, în afară de câteva critici fugitive, nu am primit nimic. Am mai încercat la un pictor, cu gândul să învăţ câteva lucruri despre compoziţie şi culoare, dar fără succes. Pot spune că am învăţat fotografie din fotografiile altora. Toată ziua eram în faţa calculatorului, uitându-mă la fotografii, citind critici şi întrebându-mă de ce aşa şi nu invers. Cu timpul am reuşit să văd un mic progres. Desigur că îmi doresc în continuare pe cineva care, nu neapărat să îmi umple anumite goluri, ci cu care să vorbesc despre fotografie.


[2.] Ai vreun regret legat de faptul că ai învăţat să faci fotografie de unul singur? Remarci anumite lipsuri la nivel de…?

Nu, nu regret. Simt că sunt anumite lipsuri, de exemplu fotografia de studio sau fotografia regizată, şi probabil sunt şi lipsuri de care nu îmi dau seama, însă nu are cine să mi le arate. Încerc să descopăr din aceste lipsuri pe site-uri de specialitate, aşteptând să primesc un feedback constructiv; din păcate, România stă prost şi la acest capitol. În acelaşi timp, cred că am scăpat de unele şabloane specifice.


[3.] Care e genul fotografic pe care îl abordezi cel mai des şi de ce?

Îmi place să surprind în fotografiile mele oameni, şi mai ales oameni de la sat, care încă mai păstrează acel ceva autentic, acele mâini aspre, cu pielea crăpată de atâta muncă, acele feţe umplute de riduri, reprezentând parcă urme ale trecutului, şi acea credinţă în Dumnezeu ce îi face să reziste şi să continue. Sunt fascinat de obiceiurile ce au loc pe meleagurile româneşti precum munca câmpului, păşunatul oilor, mersul la biserică ş.a., căci românul are felul său de a face toate acestea. În acelaşi timp, iubesc natura cu răsăriturile şi apusurile ei minunate, cu fulgii de zăpadă şi cu picăturile ei de apă. Aşadar, cel mai des trec de la fotografie de tip social şi documentară la fotografie de natură şi invers.


[4.] Ai vreun loc preferat în România, în care să îţi găseşti inspiraţia mai puternic decât în alte locuri?

Nu m-am gândit niciodată la asta, acuma realizez că nu, nu am. Bineînţeles că prefer mediul rural, însă un loc preferat nu am găsit. Nu am vizitat nici 5% din ţară, aşa că am timp să găsesc unul.


[5.] De cât timp fotografiezi şi cu ce aparatură ai început?

Primul aparat a fost un Olympus E500. Pur şi simplu mi s-a pus în faţă aparatul, care era destul de avansat, cu multe butoane, eu cunoscând foarte sumar noţiuni legate de diafragmă, timp de expunere sau ISO. Asta s-a întâmplat datorită tatălui meu care, făcând şi el fotografie în tinereţe, vroia să îşi mai amintească de acele vremuri, aşa că a spus să luăm un aparat “mai performant”. Asta se întâmpla undeva la trecerea dintre anii 2006-2007.

[6.] Aşadar, pasiunea ai moştenit-o de la tatăl tău?

Nu ştiu, este posibil să fie şi asta, căci semăn destul de bine cu tata, însă eu cred că a apărut odată cu dorinţa de a evolua, de a afla şi experimenta, iar cu cât descopeream mai mult, cu atât prindeam şi mai tare gustul fotografiei.


[7.] În ce proporţie crezi că e importantă aparatura pe care o foloseşti pentru valoarea artistică a materialului final?

Nu cred că aparatura e importantă pentru valoarea artistică. Cred că, dacă ai ceva de spus, poţi să spui şi fără un lensbaby, sau dacă eşti martorul unui eveniment, poţi să-l fotografiezi şi fără un DOF de f:2.8. De la un anumit nivel în sus [aici mă refer la fotografii profesionişti] consider că trebuie o aparatură mai avansată, însă asta va influenţa doar calitatea tehnică, cea artistică ţine doar de minte şi de suflet.


[8.] Ştii de ce te întreb toate astea? Pentru că am observat la tine unghiuri de abordare inedite şi o atenţie foarte mare pentru detalii care, la prima vedere, par banale. La 18 ani, deja ai un portofoliu plin de lucrări foarte originale. De unde te inspiri?

Mulţumesc, Ioana. Momentul în sine mă inspiră, faptul că sunt acolo, că sunt martor. De cele mai multe ori plec de acasă doar ca să văd anumite locuri sau să întâlnesc anumiţi oameni, fără să am în cap ce fel de fotografie vreau să fac sau să urmăresc un şablon. Uneori aştept zeci de secunde cu aparatul la ochi, pregătit să surprind momentul ideal, alteori ies la fotografiat fără să declanşez măcar o dată. Mă uit cât de mult pot la fotografii şi tablouri de tot felul, cu scopul de a învăţa, fie că îmi plac, fie că nu, şi nu prea leg autorii de lucrările lor; foarte rar le ţin minte numele. Până acum nu am niciun fotograf care să îmi placă în totalitate, în schimb am foarte multe imagini preferate, atât de multe încât îmi e cu neputinţă să mi le amintesc pe toate.

[9.] Ţi se par mai eficiente – sau mai constructive – ieşirile la pozat în grup sau cele la care mergi tu singur?

Fiecare are avantajele sale. Spre exemplu, când se merge la fotografiat într-o zonă în care oamenii sunt destul de impulsivi când observă că sunt fotografiaţi, bineînţeles că e mai sugerat să se meargă în grup, dând impresia de ceva mai oficial. Alt atu la ieşirile de genul ăsta ar fi că poţi învăţa de la ceilalţi. Când se merge singur poţi să te “furişezi” uşor, să socializezi mai bine cu oamenii pe care îi întâlneşti, să pătrunzi în intimitatea lor mai mult decât ai face-o dacă ai fi împreună cu un grup de 8-9 persoane. Asta încerc şi eu să surprind, de aceea cam 80-90% din ieşirile mele au fost de unul singur sau acompaniat de cel mult o altă persoană.


[10.] În ce măsură consideri că e importantă socializarea, apropierea dintre fotograf şi subiect, în realizarea genurilor de fotografie pe care le abordezi tu?

Socializarea e indispensabilă în viaţa de zi cu zi, cu atât mai mult în fotografie. În momentul în care vreau să pătrund în tainele omului, să surprind adevărata sa faţă, trebuie să mă apropii cât mai mult de el, iar asta se face socializând. Cu cât petrec mai mult timp în mediul pe care îl fotografiez, cu atât văd mai mult cum apropierea dintre mine şi subiect creşte. Un alt fapt ar fi că obiectivul meu preferat este un superangular, ceea ce cere şi o apropiere fizică mai mare.


[11.] Ţi se pare mai uşor să fotografiezi necunoscuţi sau oameni pe care îi ştii de mult timp?

Am întâlnit dificultăţi atât în fotografierea cunoscuţilor, cât şi a necunoscuţilor. Personal, prefer să fotografiez necunoscuţi, însă nu pentru că mi se pare mai uşor, ci pentru că doresc ca prima impresie despre persoană să mi-o fac din fotografii.

[12.] De ce crezi că există, de multe ori, acel impuls al oamenilor de a se feri din faţa camerei foto?

E un impuls de autoapărare. Unii cred că am o problemă cu ei, că vreau să le fac vreun rău, să-i demasc, alţii nu vor să pătrund în intimitatea lor. Am observat că mai ales oamenii maturi încearcă să ascundă ceva, copiii neavând ce ascunde. Majoritatea se simt stingheriţi când văd obiectivul îndreptat înspre ei şi brusc devin roboţi, nu mai sunt naturali, încearcă să ascundă acele defecte fizice pe care doar ei le ştiu, căci oricât ar nega, îi interesează cum arată şi cum ies într-o fotografie. E un instinct de conservare pe care mai toţi îl avem. Desigur că există şi opusul. Iarna trecută, pe când eram în Maramureş, loc în care oamenii sunt obişnuiţi cu turişti, mai nou şi cu fotografi, am scos aparatul să fac fotografii unei bătrâne. Primul gest al ei a fost să îşi aranjeze părul sub basma, apoi să îmi zâmbească frumos. Mai sunt şi oamenii care cred că prin fotografii pot fi ajutaţi. Anul ăsta, pe când fotografiam urmările inundaţiilor ce au avut loc în Moldova, am întâlnit oameni care trăgeau efectiv de mine să merg să îi fotografiez în casele şi curţile inundate.


[13.] Care e, de regulă, reacţia ta atunci când vezi că un om se fereşte de aparatul tău foto? Ce faci, te iei şi pleci sau insişti, dacă e un subiect care îţi place?

Încerc, pe cât posibil, să respect persoana pe care o fotografiez. Dacă văd că se fereşte să fie fotografiată, mă duc să vorbesc cu ea. Dacă, în urma discuţiei, tot refuză, atunci renunţ şi îmi văd de drum.


[14.] Chiar dacă ar putea ieşi o fotografie bună?

Da, chiar dacă personajul are potenţial.


[15.] Ce vrei să faci cu fotografia? La ce nivel vrei să ajungi, ce te vezi făcând cu pasiunea asta?

Vreau să transform pasiunea asta în meserie şi să reuşesc să trăiesc de pe urma fotografiei, însă fără să fotografiez nunţi sau alte astfel de evenimente. Nu mi-am propus un nivel pe care să-l ating, vreau pur şi simplu să învăţ şi să mă dezvolt cât mai mult în acest domeniu.

[16.] Crezi că se poate realiza lucrul acesta? Se vinde bine astfel de fotografie în România?

Sunt conştient că vânzarea de fotografie nu este o soluţie în România, însă eu nu pe asta mă bazez, ci pe diferite proiecte sau colaborări cu diverse publicaţii.


[17.] Recent ai avut vernisajul primei expoziţii personale. Cum a fost?

Agitaţie, lume destul de multă, emoţii, bâlbâială. În mare cred că a fost bine. Fiind prima expoziţie, nu am cu ce să o compar, însă eu sunt mulţumit.


[18.] Îmi spuneai, mai demult, că ai vrea să urmezi o facultate de imagine; ţi-ai păstrat dorinţa asta?

Da, asta mi-au recomandat majoritatea, ţinând cont că în România nu există o şcoală numai de fotografie care să aibă o oarecare tradiţie. Desigur că am luat în calcul şi varianta de a studia în străinătate, însă ce am găsit până acum este prea costisitor.


[19.] Ai şi alte planuri fotografice pentru viitorul apropiat?

Vreau să încep un proiect despre oameni ce stau prin vârful muntelui şi să termin seria despre tunsul oilor. În mare, e un singur plan care nu s-a schimbat deloc, să fac fotografie din ce în ce ai bună. Restul sper să vină de la sine.


2 comentarii:

  1. "Colegul nostru Tudor Platon a fost exmatriculat împreună cu cinci alți colegi, din cauza unui proiect realizat pentru Școala de Fotografie Documentară Oskar.

    Vă prezint povestea așa cum am văzut-o, am trăit-o eu."

    http://www.oskar.ro/blog.php?id=1101

    RăspundețiȘtergere
  2. Îmi pare tare rău să aud asta. Am citit întregul articol de pe site și e foarte urât ceea ce i s-a întâmplat lui Tudor. Nu e vorba aici de cât e el de puternic și de capabil să treacă peste asta, e vorba că mai avea un pic până la bac.
    Și da, dacă e până acolo, asta se face în licee. De trei ani am terminat și eu și credeți-mă pe cuvânt că așa e. Și la noi se fuma în draci, se jucau cărți în ore și în pauze, și noi intram pe toate dubioșeniile de site-uri. Deși normal că nu aveam voie.
    Hai să fim serioși. Exmatriculezi 6 oameni și te prefaci că restul îs puri și neatinși, și i-o pervertit ăștialalți.

    RăspundețiȘtergere