...

Atunci când ești copil, lumea nu prea te ia în serios. Ei sunt oameni mari, nu-și pierd timpul cu copii și cu prostiile lor. Însă, atunci când apare un om mare care nu te cunoaște aproape deloc, dar are încredere că toți ceilalți greșesc când te judecă – tu fiind doar un copil și ajungându-i lui până undeva sub bărbie – îți dorești să ajungi mare doar ca să poți să pleci capul în fața lui pentru încrederea pe care ți-a acordat-o pe vremea când alții nici nu se uitau la tine.

Și, ghici ce? Dacă n-o faci la timp, s-ar putea să nici nu mai conteze. Și s-ar putea ca „mulțumesc”-ul ăla pe care nu l-ai spus niciodată să fie degeaba acum, pentru că nu mai e nimeni care să-l audă.

Acum nu știu cât de mult mai contează toate astea. Dar uitați, domnule Olteanu, am crescut mari acum!

[A trecut o jumătate de an de când a murit Ion Olteanu. Oricine l-a cunoscut personal știe că toate minunile alea scrise în CV-ul său, toată experiența, toate facultățile și toată activitatea lui nu fac nici cât o ceapă degerată pe lângă sufletul lui și pe lângă toată dragostea care încăpea în el.]