Interviu Ciprian Strugariu

Un scurt interviu cu Ciprian Strugariu pe Fotografa.ro, proaspăt scos din tastaturi :)

Interviu nou :)

Interviu nou pe Fotografa :)

Ladies and gentlemen, introducing to you... Mr. Jason Travis. THE Jason Travis. *ba dum tss*

[Foto: Jason Travis]

Interviu Monica Murgu

În universul fotografiei românești, Monica Murgu este un nume care, de ceva ani buni, strălucește tot mai tare. Participă frecvent la concursuri, unde de multe ori talentul îi este răsplătit cu premii. În rest, creează scene de povești pe bandă rulantă, cu ajutorul camerei foto, al editoarelor și al imaginației deosebit de bine cultivată. Este studentă în anul V la Design [UAUIM, București], iar pe lângă școală găsește în continuare timp pentru portetele sale imaginare, frumos colorate, care au consacrat-o. [Foto: Monica Murgu]

[1.] Cum se îmbină fotografia cu design-ul? Te-a ajutat, până acum, vreunul dintre domenii la îmbunătăţirea celuilalt?

Cred că fotografia şi design-ul se completează una pe alta în măsura în care orice artă este mai bine înţeleasă prin folosirea şi a altor "unelte" ajutătoare. Faptul că studiezi frumosul prin intermediul mai multor arte, că încerci să observi lumea din mai multe perspective, nu poate fi decât benefic în procesul de creaţie.

Şi pentru că mai întâi a fost fotografia, şi abia după aceea design-ul, aceasta a reprezentat un important ajutor, poate chiar mi-a deschis apetitul pentru "altceva". În ce măsură m-au ajutat fiecare în dezvoltarea celeilalte, este destul de greu de identificat, atâta timp cât nu pot să le separ. Sunt două lucruri care, luate separat, par diferite, iar luate împreună, par alipite prin lianţi comuni.

[2.] Ai putea face o diferenţiere între ele, să spui care ţi-e mai drag?

Fotografia a fost prima pasiune, deci îmi este mai dragă [probabil că, dacă nu ar fi fost fotografia, nu mă gândeam să studiez design-ul, iar drumul meu putea să ia altă întorsură].

[3.] Există numeroase dezbateri cu privire la apartenenţa manipulării digitale în sfera fotografiei. Tu ai realizat multe astfel de imagini; consideri că e vorba de fotografie sau de altă artă în cazul lor?

Într-adevăr, am avut multe polemici în care dezbăteam limita dintre manipulare digitală şi fotografie. Ca orice discuţie ce are ca subiect arta sau artele, părerile sunt împărţite, iar caracterul lor este pur subiectiv.

Manipularea digitală îşi trage seva din fotografie, rădăcinile acesteia fiind adânc împlântate în esenţa tuturor artelor vizuale. Deci pot susţine că este o artă de sine stătătoare, dar care are la bază fotografia.

[4.] Ești de părere că o editare de acest gen poate fi considerată fotografie?

Nu, nu este fotografie.

[5.] Ce genuri fotografice preferi?

Greu de spus, mai ales că împărțirea fotografiei în genuri este, de asemenea, subiectivă. Mi-au plăcut dintotdeauna portretele, compozițiile suprarealiste, conceptuale și abstracte și, în ultima vreme, am prins gustul fotografiei de arhitectură. Mai mult decât genul fotografic, contează povestea din spatele oricărei fotografii, fie ea jurnalistică sau natură statică.

[6.] Am observat că realizezi, de multe ori, colaje – prin alăturare de fotografii. Consideri că o singură fotografie nu este suficientă pentru a spune o poveste?

Ba da, o singură fotografie poate fi de ajuns pentru o poveste - depinde, totuși, ce poveste vrei să spui; în funcție de ce îmi imaginez, aleg modalitatea de creare a acesteia, modalitate ce poate varia de la a compune cadrul din mai multe fotografii, sau din una singură.

Atâta timp cât reușesc să îmi exprim gândurile și stările printr-o imagine, contează mai puțin modul prin care o fac.

[7.] De asemenea, am văzut că, de foarte multe ori, ești deopotrivă fotograf și model în propriile fotografii. Cum de e frecvența atât de mare a acestor tipuri de lucrări?

:) Da, așa este, am abordat această metodă frecvent din diverse motive: în primul rând, îmi modelez mișcările cel mai bine în funcție de ideile pe care le am, știu exact ceea ce vreau și trec peste etapa în care trebuie să transmit modelului starea respectivă; în al doilea rând, sunt tot timpul cu aparatul la mine, deci disponibilă pentru o fotografie spontană.

[8.] Și te descurci ușor așa, cu trepiedul, intuind cam cum ar veni încadrarea?

Da, e destul de ușor atâta timp cât ai un trepied și faci câteva poze de compunere a cadrului înainte.

[9.] Totuși, faptul că realizezi des autoportrete nu răspunde la o întrebare: îți e mai ușor [sau mai plăcut] să te ai pe tine ca model decât să alegi pe altcineva?

Da, este mai ușor.

[10.] Care crezi că sunt cele mai bune metode de autopromovare la îndemâna unui artist vizual?

Cred că cele mai bune metode de autopromovare sunt site-ul personal și blog-ul, dar și participarea la concursuri și expoziții. Diferă foarte mult de public, iar pentru a-ți face cunoscute lucrările, trebuie să-i vizezi pe toți.

[11.] Tu ai avut până acum și expoziții, ai participat și la concursuri, ai site personal și blog. Dintre toate, cu care te mândrești cel mai tare și de ce?

Am uitat să menționez că toate sunt interconectate, deci fără una, nu ar exista cealaltă și așa mai departe; prin urmare, nu știu dacă aș putea spune că sunt mai mândră de una din realizări decât de cealaltă. Am început cu blog-ul, mi l-am făcut la sugestia unei doamne profesoare care știa de pasiunea mea, am continuat cu participarea la concursuri, urmate de expoziții și site.

Dintre concursuri, cred că cea mai mare realizare a fost participarea și câștigarea locului 2 la Inspired 2007 - Fashion Photography, ceea ce a dus și la organizarea primei mele expoziții personale - Pensive Reflections - aprilie 2008, la Barka Saffron. Au urmat site-ul și participarea la expoziții colective.

[12.] Cu ce visezi să te mândrești peste ani? Unde vrei să ajungi cu fotografia?

Încă nu știu unde vreau să ajung, îmi pun întrebarea aceasta zi de zi și nu am ajuns la un răspuns hotărât. Cred că mai puțin contează destinația, ci drumul parcurs; mă las purtată de valul imaginației și, cu siguranță, voi ajunge undeva. Mă tem că, dacă aș face din fotografie un scop în sine, și-ar pierde farmecul momentului, al clipei prezente. Momentan, este acel ceva pe care-l fac pentru a mă detașa de realitate, visez și încerc să reprezint visarea mea.

[13.] Ți-ar plăcea să fii fotograf profesionist sau să trăiești din altceva și să lași fotografia la stadiul de pasiune?

Nu vreau să trăiesc doar din fotografie, vreau ca aceasta să rămână în locul magic în care ajung doar uneori pentru a evada.

[14.] Dar cu designul unde vrei să ajungi?

Mi-am pus deseori aceeași întrebare și am ajuns la concluzia că design-ul este ceva ce am făcut întotdeauna ajutându-mă de pasiunea pentru fotografie, deci din prisma a altceva; cred că este ceea ce m-a ajutat să rămân cu picioarele pe pământ din punct de vedere profesional, s-a îmbinat foarte bine cu fotografia. În viitor, mi-ar plăcea sa le combin în continuare.

[15.] Să le combini sau să le practici în paralel?

Să le combin - nu pot afirma că le practic în paralel atâta timp cât mă folosesc de mijloacele fotografiei în design și invers.

[16.] Ai vreun proiect fotografic aflat în derulare acum?

Nu am niciodată un singur proiect foto, tot timpul lucrez la ceva nou - ce aparține sau nu unei serii; momentan, am început mai multe serii-poveste: cu uși și ferestre [am fost dintotdeauna fascinată de acestea, mi se par niște simboluri foarte sugestive și expresive], peisaje alb-negru de iarnă, fantastice, în care sunt inserate personaje și, eventual, clădiri vechi, precum și o serie de colaje - autoportrete cu elemente ce, aflate în aceeași compoziție, creează o atmosferă ciudată, cu simboluri diverse, o lume haotică.

Interviu Tudor Platon

Tudor Platon e una dintre marile speranţe ale viitorului fotografiei documentare şi etnografice româneşti. A abordat, în fotografia sa de până acum, diverse aspecte ale satului românesc contemporan, iar din deplasările sale de peste graniţă s-a întors cu tolba plină de imagini interesante. Participă frecvent la workshop-uri foto, recent a avut prima expoziţie personală, iar acum se pregăteşte pentru o admitere la UNATC. Până una-alta, ne-am gândit că Tudor chiar merită să vi-l aducem în atenţie, în varianta în care încă nu aţi aflat de el. [Foto: Tudor Platon]

[1.] De unde ai învăţat fotografie?

E plin internetul de articole cu şi despre fotografie, însă nu am fost niciodată mulţumit de niciunul. Am luat legătura cu un fotograf din oraşul meu natal dar, în afară de câteva critici fugitive, nu am primit nimic. Am mai încercat la un pictor, cu gândul să învăţ câteva lucruri despre compoziţie şi culoare, dar fără succes. Pot spune că am învăţat fotografie din fotografiile altora. Toată ziua eram în faţa calculatorului, uitându-mă la fotografii, citind critici şi întrebându-mă de ce aşa şi nu invers. Cu timpul am reuşit să văd un mic progres. Desigur că îmi doresc în continuare pe cineva care, nu neapărat să îmi umple anumite goluri, ci cu care să vorbesc despre fotografie.

[2.] Ai vreun regret legat de faptul că ai învăţat să faci fotografie de unul singur? Remarci anumite lipsuri la nivel de…?

Nu, nu regret. Simt că sunt anumite lipsuri, de exemplu fotografia de studio sau fotografia regizată, şi probabil sunt şi lipsuri de care nu îmi dau seama, însă nu are cine să mi le arate. Încerc să descopăr din aceste lipsuri pe site-uri de specialitate, aşteptând să primesc un feedback constructiv; din păcate, România stă prost şi la acest capitol. În acelaşi timp, cred că am scăpat de unele şabloane specifice.

[3.] Care e genul fotografic pe care îl abordezi cel mai des şi de ce?

Îmi place să surprind în fotografiile mele oameni, şi mai ales oameni de la sat, care încă mai păstrează acel ceva autentic, acele mâini aspre, cu pielea crăpată de atâta muncă, acele feţe umplute de riduri, reprezentând parcă urme ale trecutului, şi acea credinţă în Dumnezeu ce îi face să reziste şi să continue. Sunt fascinat de obiceiurile ce au loc pe meleagurile româneşti precum munca câmpului, păşunatul oilor, mersul la biserică ş.a., căci românul are felul său de a face toate acestea. În acelaşi timp, iubesc natura cu răsăriturile şi apusurile ei minunate, cu fulgii de zăpadă şi cu picăturile ei de apă. Aşadar, cel mai des trec de la fotografie de tip social şi documentară la fotografie de natură şi invers.

[4.] Ai vreun loc preferat în România, în care să îţi găseşti inspiraţia mai puternic decât în alte locuri?

Nu m-am gândit niciodată la asta, acuma realizez că nu, nu am. Bineînţeles că prefer mediul rural, însă un loc preferat nu am găsit. Nu am vizitat nici 5% din ţară, aşa că am timp să găsesc unul.

[5.] De cât timp fotografiezi şi cu ce aparatură ai început?

Primul aparat a fost un Olympus E500. Pur şi simplu mi s-a pus în faţă aparatul, care era destul de avansat, cu multe butoane, eu cunoscând foarte sumar noţiuni legate de diafragmă, timp de expunere sau ISO. Asta s-a întâmplat datorită tatălui meu care, făcând şi el fotografie în tinereţe, vroia să îşi mai amintească de acele vremuri, aşa că a spus să luăm un aparat “mai performant”. Asta se întâmpla undeva la trecerea dintre anii 2006-2007.

[6.] Aşadar, pasiunea ai moştenit-o de la tatăl tău?

Nu ştiu, este posibil să fie şi asta, căci semăn destul de bine cu tata, însă eu cred că a apărut odată cu dorinţa de a evolua, de a afla şi experimenta, iar cu cât descopeream mai mult, cu atât prindeam şi mai tare gustul fotografiei.

[7.] În ce proporţie crezi că e importantă aparatura pe care o foloseşti pentru valoarea artistică a materialului final?

Nu cred că aparatura e importantă pentru valoarea artistică. Cred că, dacă ai ceva de spus, poţi să spui şi fără un lensbaby, sau dacă eşti martorul unui eveniment, poţi să-l fotografiezi şi fără un DOF de f:2.8. De la un anumit nivel în sus [aici mă refer la fotografii profesionişti] consider că trebuie o aparatură mai avansată, însă asta va influenţa doar calitatea tehnică, cea artistică ţine doar de minte şi de suflet.

[8.] Ştii de ce te întreb toate astea? Pentru că am observat la tine unghiuri de abordare inedite şi o atenţie foarte mare pentru detalii care, la prima vedere, par banale. La 18 ani, deja ai un portofoliu plin de lucrări foarte originale. De unde te inspiri?

Mulţumesc, Ioana. Momentul în sine mă inspiră, faptul că sunt acolo, că sunt martor. De cele mai multe ori plec de acasă doar ca să văd anumite locuri sau să întâlnesc anumiţi oameni, fără să am în cap ce fel de fotografie vreau să fac sau să urmăresc un şablon. Uneori aştept zeci de secunde cu aparatul la ochi, pregătit să surprind momentul ideal, alteori ies la fotografiat fără să declanşez măcar o dată. Mă uit cât de mult pot la fotografii şi tablouri de tot felul, cu scopul de a învăţa, fie că îmi plac, fie că nu, şi nu prea leg autorii de lucrările lor; foarte rar le ţin minte numele. Până acum nu am niciun fotograf care să îmi placă în totalitate, în schimb am foarte multe imagini preferate, atât de multe încât îmi e cu neputinţă să mi le amintesc pe toate.

[9.] Ţi se par mai eficiente – sau mai constructive – ieşirile la pozat în grup sau cele la care mergi tu singur?

Fiecare are avantajele sale. Spre exemplu, când se merge la fotografiat într-o zonă în care oamenii sunt destul de impulsivi când observă că sunt fotografiaţi, bineînţeles că e mai sugerat să se meargă în grup, dând impresia de ceva mai oficial. Alt atu la ieşirile de genul ăsta ar fi că poţi învăţa de la ceilalţi. Când se merge singur poţi să te “furişezi” uşor, să socializezi mai bine cu oamenii pe care îi întâlneşti, să pătrunzi în intimitatea lor mai mult decât ai face-o dacă ai fi împreună cu un grup de 8-9 persoane. Asta încerc şi eu să surprind, de aceea cam 80-90% din ieşirile mele au fost de unul singur sau acompaniat de cel mult o altă persoană.

[10.] În ce măsură consideri că e importantă socializarea, apropierea dintre fotograf şi subiect, în realizarea genurilor de fotografie pe care le abordezi tu?

Socializarea e indispensabilă în viaţa de zi cu zi, cu atât mai mult în fotografie. În momentul în care vreau să pătrund în tainele omului, să surprind adevărata sa faţă, trebuie să mă apropii cât mai mult de el, iar asta se face socializând. Cu cât petrec mai mult timp în mediul pe care îl fotografiez, cu atât văd mai mult cum apropierea dintre mine şi subiect creşte. Un alt fapt ar fi că obiectivul meu preferat este un superangular, ceea ce cere şi o apropiere fizică mai mare.

[11.] Ţi se pare mai uşor să fotografiezi necunoscuţi sau oameni pe care îi ştii de mult timp?

Am întâlnit dificultăţi atât în fotografierea cunoscuţilor, cât şi a necunoscuţilor. Personal, prefer să fotografiez necunoscuţi, însă nu pentru că mi se pare mai uşor, ci pentru că doresc ca prima impresie despre persoană să mi-o fac din fotografii.

[12.] De ce crezi că există, de multe ori, acel impuls al oamenilor de a se feri din faţa camerei foto?

E un impuls de autoapărare. Unii cred că am o problemă cu ei, că vreau să le fac vreun rău, să-i demasc, alţii nu vor să pătrund în intimitatea lor. Am observat că mai ales oamenii maturi încearcă să ascundă ceva, copiii neavând ce ascunde. Majoritatea se simt stingheriţi când văd obiectivul îndreptat înspre ei şi brusc devin roboţi, nu mai sunt naturali, încearcă să ascundă acele defecte fizice pe care doar ei le ştiu, căci oricât ar nega, îi interesează cum arată şi cum ies într-o fotografie. E un instinct de conservare pe care mai toţi îl avem. Desigur că există şi opusul. Iarna trecută, pe când eram în Maramureş, loc în care oamenii sunt obişnuiţi cu turişti, mai nou şi cu fotografi, am scos aparatul să fac fotografii unei bătrâne. Primul gest al ei a fost să îşi aranjeze părul sub basma, apoi să îmi zâmbească frumos. Mai sunt şi oamenii care cred că prin fotografii pot fi ajutaţi. Anul ăsta, pe când fotografiam urmările inundaţiilor ce au avut loc în Moldova, am întâlnit oameni care trăgeau efectiv de mine să merg să îi fotografiez în casele şi curţile inundate.

[13.] Care e, de regulă, reacţia ta atunci când vezi că un om se fereşte de aparatul tău foto? Ce faci, te iei şi pleci sau insişti, dacă e un subiect care îţi place?

Încerc, pe cât posibil, să respect persoana pe care o fotografiez. Dacă văd că se fereşte să fie fotografiată, mă duc să vorbesc cu ea. Dacă, în urma discuţiei, tot refuză, atunci renunţ şi îmi văd de drum.

[14.] Chiar dacă ar putea ieşi o fotografie bună?

Da, chiar dacă personajul are potenţial.

[15.] Ce vrei să faci cu fotografia? La ce nivel vrei să ajungi, ce te vezi făcând cu pasiunea asta?

Vreau să transform pasiunea asta în meserie şi să reuşesc să trăiesc de pe urma fotografiei, însă fără să fotografiez nunţi sau alte astfel de evenimente. Nu mi-am propus un nivel pe care să-l ating, vreau pur şi simplu să învăţ şi să mă dezvolt cât mai mult în acest domeniu.

[16.] Crezi că se poate realiza lucrul acesta? Se vinde bine astfel de fotografie în România?

Sunt conştient că vânzarea de fotografie nu este o soluţie în România, însă eu nu pe asta mă bazez, ci pe diferite proiecte sau colaborări cu diverse publicaţii.

[17.] Recent ai avut vernisajul primei expoziţii personale. Cum a fost?

Agitaţie, lume destul de multă, emoţii, bâlbâială. În mare cred că a fost bine. Fiind prima expoziţie, nu am cu ce să o compar, însă eu sunt mulţumit.

[18.] Îmi spuneai, mai demult, că ai vrea să urmezi o facultate de imagine; ţi-ai păstrat dorinţa asta?

Da, asta mi-au recomandat majoritatea, ţinând cont că în România nu există o şcoală numai de fotografie care să aibă o oarecare tradiţie. Desigur că am luat în calcul şi varianta de a studia în străinătate, însă ce am găsit până acum este prea costisitor.

[19.] Ai şi alte planuri fotografice pentru viitorul apropiat?

Vreau să încep un proiect despre oameni ce stau prin vârful muntelui şi să termin seria despre tunsul oilor. În mare, e un singur plan care nu s-a schimbat deloc, să fac fotografie din ce în ce ai bună. Restul sper să vină de la sine.

Interviu Andreea Retinschi

Andreea Retinschi este o tânără fotografă ale cărei creaţii se ridică, de multe ori, la nivelul fotografilor cu state vechi. Motiv pentru care este comparată, adesea, cu aceştia. A studiat scrierea cu lumină la o universitate din Toronto, s-a axat mai mult pe portretistică şi fotografie de modă, iar recent a devenit fotograf profesionist. Despre toate acestea şi multe altele, în interviul ce urmează. [Foto: Andreea Retinschi]

[1.] Cum ţi s-a născut pasiunea pentru fotografie?

Când eram la liceu, în clasa a XI-a, am luat un curs de fotografie analog. Ştiam că îmi place fotografia, dar eram genul de fotograf-turist: click-click la câmpii şi pisicuţe. Mi-a plăcut mult cursul şi am mai urmat un curs de fotografie analog şi în clasa a XII-a. Am devenit foarte dedicată fotografiei şi îmi petreceam mai tot timpul, şi în pauza de masă, şi după ore, developând fotografii în camera obscură.

[2.] Şi cum ai ajuns apoi să studiezi fotografia la o universitate de afară?

Nu am plecat special pentru a studia fotografia, locuiam deja acolo [n.r. în Toronto, Canada], am făcut şi clasa a XI-a şi a XII-a acolo, iar după ce am terminat am trimis aplicaţii la patru facultăţi de fotografie, am fost acceptată la trei cu bursă şi am ales-o până la urmă pe cea care avea un program dublu unde făceam şi studii universitare despre comunicare şi media.

[3.] Cât de importante au fost cele învăţate în facultate în dezvoltarea ta ca fotograf? Crezi că ai fi putut ajunge la rezultatele de azi şi fiind autodidact?

Cred că pentru a fi autodidact îţi trebuie multă determinare dar, sincer, punând în balanţă ce am învăţat la facultate, cel puţin în domeniul fotografiei, cred că aş fi preferat să încerc abordarea fără de şcoală [sau altă facultate]. În anumite privinţe cred că mi-am limitat anumite capacităţi prin respectarea unor reguli impuse. Asta nu înseamnă că eu cred în mod general că studiile nu ar fi necesare, ci doar că, per total, programul meu a avut mai multe lipsuri didactice şi a fost repetitiv de multe ori.

[4.] Şi crezi că acest – să-i zicem – dezavantaj se face observat în lucrările tale?

Un exemplu ar fi faptul că la facultate s-a pus foarte mult importanţa pe un print "corect" din punct de vedere al culorilor. Consecinţa este că, de multe ori, văd la alţi fotografi jocuri cu nuanţe şi tonuri pe care mie îmi este dificil să le folosesc în fotografiile mele, deoarece o parte din mine vede asta ca fiind incorect, deşi îmi place când le văd la alţii.

[5.] Apropo de asta, am observat în fotografiile tale foarte multă claritate în culori şi perfecţiune la nivel de detalii [tenul modelelor, spre exemplu]. Din acelaşi motiv mai sus amintit faci şi retuşurile atât de migălos?

Perfecţionismul e nărav vechi şi nu are în niciun caz legătură cu asta, tocmai pentru că nu prea am fost învăţaţi editare.

[6.] Consideri că astfel de editări şi retuşuri sunt elementele-cheie ale fotografiei de modă? În general, mai toţi fotografii de modă retuşează în detaliu.

Cred că ţine de gusturile personale ale fiecărui fotograf şi, uneori, de cerinţa clientului. Încă nu am văzut vreun fotograf de modă care să lase un coş, aşa, de naturaleţe, iar treaba cu ridurile şi porii este destul de individuală: unii nu se ating de ele, alţii le diminuează şi alţii le elimină complet. Mie, personal, îmi place să las un început subtil de cearcăne la ochi [dar aici decid în funcţie de model şi de tematica şedinţei] şi îmi plac mult ridurile foarte fine de sub ochi care se formează dacă modelul îşi încordează ochii. Cu porii nu prea am probleme decizionale, pentru că în general sunt foarte subtili datorită diafragmei înguste, pe care am tendinţa să o folosesc, şi aparatului full-frame [şi modelelor tinere :) ]

[7.] Ai fost pe-afară şi ai avut timp destul să vezi cum stau lucrurile acolo. Cum apreciezi nivelul la care se face fotografie în România faţă de alte ţări? Există diferenţe remarcabile la nivelul cărora se poate, oarecum, generaliza?

Pe mine mă surprinde când aud afirmaţii de genul "nu-mi vine să cred că e făcută de un fotograf român" sau "se vede că nu e de la noi". Este vorba de o mentalitate tristă, care depreciază din principiu tot ceea ce se poate face în România şi care probabil ne trage mai în jos decât orice guvern sau lipsă de reformă. Avem fotografi foarte buni pe toate domeniile.

[8.] Atunci de ce crezi că suntem atât de slab promovaţi în alte ţări?

Nu sunt la curent cu statistici, din nefericire, dar cred că nu o ducem chiar aşa de rău.

[9.] Ai abordat, de-a lungul timpului, diverse genuri de fotografie. De care te simţi cel mai atrasă şi de ce?

Portretistica a devenit preferata mea, în mare parte dintr-o dorinţă obsesivă de a captura esenţa frumuseţii, dar şi mai important, de a o dărui înapoi persoanei. Anume, de multe ori, modelul îşi creează o nouă sursă de afirmare, de încredere de pe urma unor fotografii reuşite. O fotografie de portret reuşită reprezintă o persoană în cea mai bună lumină, din unghiul potrivit şi cu o expresie carismatică. Am cunoscut multe persoane care credeau că nu sunt fotogenice sau chiar că nu sunt frumoase şi am încercat să le schimb părerea prin fotografie. Acest comportament de neîncredere este normal într-un fel, pentru că accesibilitatea aparatului digital a creat o super-saturaţie fotografică. Fotografia mondenă este făcută, de cele mai multe ori, cu scopul de a prinde momentul şi nu cu răbdarea necesară pentru realizarea unui portret. Acest lucru, în combinaţie cu folosirea unor aparate care nu pot presta calitate bună în toate condiţiile şi cu lipsa de editare minimă a unui portret [contrast, expunere, ochi roşii] duc la o bombardare cu fotografii care ne contestă fotogenia.

[10.] Să înţeleg că vezi frumuseţe fizică în orice persoană?

Frumuseţea nu este ceva universal, ţine de o viziune personală şi nu este neapărat lucrul care mă atrage întotdeauna la un model. Se întâmplă să văd fete frumoase, dar a căror frumuseţe nu îmi spune nimic, pentru că nu au acel je ne sais quoi, care ţine de farmec şi carismă. Pe mine acest aspect mă interesează cel mai mult, acel "ceva" care face o persoană deosebită, şi care de cele mai multe ori se găseşte în privire.

[11.] Consideri că industria modei are vreun efect asupra acestui mod negativist în care oamenii se văd pe ei înşişi?

Suntem foarte sensibili la acţiunea stimulilor vizuali şi uşor influenţaţi de mesajele trimise de aceştia. Mi s-ar părea imposibil să nu aibă un efect negative, ţinând seama că alegerea de exponat fizic a industriei modei este, în cele mai dese cazuri, o fată foarte înaltă şi filiformă, care nu face parte din media populaţiei ca aspect. Nu cred însă că este nevoie să acuzăm şi să hărţuim industria de modă, atât cât trebuie să încercăm o campanie de informare a oamenilor, cum au facut şi cei de la Dove - prin videoclipul în care arătau cum o persoană cu aspect banal poate fi transformată, prin machiaj şi post-procesare fotografică, într-un supermodel.
În primul rând, pentru industria modei, un model nu este un subiect, cât este un obiect care înlesneşte vânzarea unui produs. Prin urmare, este normal să fie construit un standard de frumuseţe care să fie atrăgător faţă de consumatori. În acest caz se poate stipula o simbioză între alegerea personală a consumatorului de a fi atras de un anumit stimul de frumuseţe şi reacţia economică a pieţei, de a produce şi folosi acest standard pentru a stimula vânzările. În final, consumatorii trebuie să fie conştienţi de efortul de înfrumuseţare artificială care are loc în multe campanii şi să înţeleagă că modelul este doar un canvas pe care se pictează mesajul de frumuseţe care să atragă cumpărătorii care, în mod mai mult sau mai puţin subconştient, atunci când cumpără produsul vor să cumpere şi potenţialul de atractivitate.

[12.] Ai început să realizezi pictoriale cu vedete autohtone. Lucrezi individual sau ca asistent [sau colaborator] al unui alt fotograf?

Sper că este un început. Am asistat în liceu şi în primii ani de facultate pentru practică, dar după ce am terminat facultatea am lucrat numai individual.

[13.] Momentan câştigi din asta sau continui să faci totul doar din plăcere?

Varianta C: ambele.

[14.] Cât de aprigă [sau dimpotrivă, de neimportantă] simţi concurenţa fotografilor consacraţi la nivel de alegeri ale clienţilor?

Cel puţin pentru zona de entertainment şi reviste fashion este vorba de un fact, anume că sunt câţiva fotografi renumiţi care sunt preferaţi ca alegere. De multe ori este vorba de un fel de marketing care propagă ideea că dă mai bine să se poată zice că şedinţa este făcută de "X" decât de un necunoscut. În concluzie, este un dezavantaj pentru fotografii care nu sunt cunoscuţi, dar nu este o barieră care nu poate fi trecută, sper eu.

[15.] Ţi s-a întâmplat să fii comparată cu alţi fotografi?

Da, mi s-a mai întâmplat, dar am simţit că nu sunt la nivelul celor cu care am fost comparată.

[16.] Unde te vezi peste câţiva ani, la nivel de performanţe în fotografie? Ce ţi-ai dori să lucrezi?

Sinceră să fiu, nu am nicio idee unde o să fiu peste câţiva ani. Mi-aş dori să lucrez cu reviste şi să fac coperţi de carte, cel mai mult mi-ar plăcea să pot să călătoresc prin şi pentru fotografie, dar tot ce spun aici este probabil visul standard al fotografului.

[17.] Am văzut că ai adoptat şi ipostaza de model pentru câţiva fotografi, deci ştii cum e de ambele părţi ale camerei foto. Ce postură ţi se pare mai uşoară, cea de model sau cea de fotograf?

Cred că şi modelul şi fotograful se chinuie fizic şi moral la un nivel apropiat la o şedinţă, dar apoi intervine editarea, care durează o altă perioadă de timp după consumarea şedinţei şi, cel puţin din punctul de vedere al consumării timpului, trage balanţa către fotograf. Dar nu aş vrea să spun că e mai uşor, ci doar diferit, pentru că apreciez foarte mult munca pe care au depus-o anumite modele pentru mine.

[18.] Ai ceva proiecte în plan?

Da, am multe planuri. Ca majoritatea fotografilor, nu sunt niciodată cu adevărat sau pentru mult timp mulţumită de ceea ce fac, vreau să învăţ mai multă tehnică, mai multe tipuri de editare, vreau să fac mai multă fotografie conceptuală, nuduri, fashion, beauty şi am şi nişte proiecte personale pe care aş vrea să le pot realiza cândva, dar nu mă pricep deloc la organizarea timpului.

Interviu Andrada Damianovskaia

Îşi spune Andrada Damianovskaia, deşi numele ei e lipsit de terminaţia cu iz sovietic. Vine dinspre Arad şi Timişoara, unde a terminat liceul, respectiv facultatea de arte şi unde şi-a dezvoltat, prin exerciţiu asiduu, talentul fotografic. În plină ascensiune a digitalului, se ambiţionează să lucreze în continuare pe peliculă. Fotografiile ei au în spate poveşti puternice, originale, pe care greu le poţi asemăna cu ceva ce ai mai văzut în trecut. Am încercat să aflu de la ea, în acest interviu, lucruri care nu se citesc în fotografiile care-i poartă semnătura. [Foto: Andrada Damianovskaia]

[1.] Cum ai început să faci fotografie?

Am început cu "fotografia imaginară", fără să fiu prea conştientă de ceea ce făceam. A fost ceva ce a început firesc oarecum, având în vedere pregătirea mea [de până atunci] ca [viitor] artist vizual. Asta se întâmpla în timpul gimnaziului. Pe drumul de la şcoală spre casă îmi plăcea să "caut" fotografii. Începeam să văd locurile prin care treceam cum nu le mai văzusem până atunci. Descopeream detalii, lumini, umbre, unghiuri, texturi, culori în proximitate. Astfel îmi imaginam o compoziţie cu elementele din jur şi aceea era "fotografia" mea. Cred că am făcut câteva sute de astfel de "fotografii". Apoi mi-am dat seama că aş vrea să revăd fotografiile, dar nu-mi permiteam un aparat foto. Din fericire am primit un aparat de fotografiat, dar care nu avea decât un buton, cel pentru declanşare. Mai târziu m-am decis să-mi cumpăr din banii de alocaţie un aparat mai sofisticat cu care să pot experimenta. Am găsit la piaţa de vechituri un aparat RDG-ist care îmi permitea controlul aperturii şi a timpului de expunere şi astfel am început fotografia propriu-zisă.

[2.] Tehnic, lucrurile au evoluat enorm de la începuturile fotografiei tale până în prezent. Trăim în era digitalului, iar tu faci parte din generaţia tânără care, vorba aia, aproape că s-a născut cu digitalul în mână. Atunci de unde vine preferinţa pentru fotografia pe film? Cum de nu te-ai orientat mai mult spre digital?

Eu m-am născut, de fapt, cu filmul în mână. Tehnologia digitală nu era încă accesibilă amatorilor, cel puţin nu la noi în ţară. Oricum, întotdeauna mi-am imaginat că un fotograf adevărat e cel care stă într-o cameră cu lumină roşie [sau chiar verde, în funcţie de situaţie] şi, cu ajutorul tăvilor pline de soluţii, aduce imaginile, dinainte capturate, la viaţă. Acesta era fotograful autentic în viziunea mea. Ca artist plastic am simţit de la început nevoia unei apropieri fizice de creaţia artistică; poate de aceea nici nu m-am ataşat de fotografia digitală, care mi s-a părut "rece", impalpabilă.

[3.] Şi cât de la îndemână îţi e să lucrezi în continuare pe film?

Lucrez doar cu materiale fotosensibile alb-negru, ceea ce îmi dă posibilitatea controlului total asupra rezultatelor la care doresc să ajung. Desigur, acest lucru este posibil şi cu ajutorul tehnicii digitale, dar, cum am mai spus, nu îmi dă aceeaşi satisfacţie pentru că nu există acea apropiere organică între artistul fotograf şi fotografia finală. În ceea ce priveşte procurarea materialelor necesare, este într-adevăr o problemă majoră, deoarece se găsesc destul de greu la noi în ţară şi la preţuri mai ridicate decât în străinătate.

[4.] Cam la ce costuri ajungi tu, personal, cu developarea unui film de, să zicem, 24 de poziţii?

Nu am făcut niciodată un astfel de calcul pentru că materialele le procur în cantităţi mai mari, dar şi pentru că nu e relevant un calcul de genul acesta. Dacă toată afacerea devine prea costisitoare, atunci mă voi limita la a expune mai puţine negative şi poate în modul acesta fiecare cadru ar fi mai cu atenţie studiat, ceea ce înseamnă, poate paradoxal, mai multe cadre reuşite.

[5.] Şi acum lucrurile nu stau aşa?

Încerc să fiu cumpătată şi să analizez bine fiecare cadru înainte să declanşez, tocmai pentru o economie mai eficientă a materialelor.

[6.] Cât de mult te-a ajutat şcoala şi cât de mult ai învăţat singură în materie de fotografie? În ce parte a înclinat balanţa mai greu?

În cadrul liceului şi a studiilor universitare nu am aprofundat tehnica fotografică, specializarea mea fiind design-ul grafic, aşa că am fost nevoită să-mi obţin singură sursele informaţionale. Am început cu vechile manuale de fotografie şi am continuat cu internetul. Bineînţeles, acele manuale mă ajută şi în momentul de faţă, chiar dacă sunt puţin "expirate" [acestea cuprind numeroase reţetare, dar astăzi nu se mai găsesc substanţele necesare obţinerii soluţiilor], totuşi se pot găsi informaţii preţioase legate de tehnică şi laborator. Pe lângă cărţi şi internet, am învăţat o mulţime de lucruri împreună cu colegii iubitori de fotografie de la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara; acolo, sub îndrumarea fotografului Damian Diaconescu, formându-se un nucleu de tineri studenţi pasionaţi de fotografia argentică. Cu siguranţă, doar tehnica nu te ajută să fii un artist fotograf complet. Ca artist ai nevoie de un bagaj enorm de informaţii culturale, artistice şi estetice. Acestea le-am acumulat cu precădere în timpul şcolii. Procesul de acumulare trebuie, desigur, să se deruleze continuu, şi după încheierea studiilor. În afară de acestea, e nevoie şi de acel talant de la Dumnezeu, care probabil e cel mai important ingredient în obţinerea unor fotografii cu adevarăt veritabile.

[7.] Obişnuieşti să scanezi şi să prelucrezi apoi digital fotografiile sau tot ceea ce se vede prelucrat în imagini e făcut în camera obscură?

Îmi scanez şi negativele de pe pelicula, şi unele pozitive de pe hârtie. De obicei nu le mai prelucrez ulterior pe computer. Eventual fac mici ajustări de contrast sau luminozitate, în special la scanările de pe peliculă. Totuşi, nu am o regulă strictă în această privinţă. Dacă consider că fotografia nu spune încă ceea ce îmi doresc, nu mă sfiesc să fac nişte prelucrări mai substanţiale, dar îmi place că ceea ce iese la mărirea pe hârtia fotografică să rămână la fel, mai ales pentru faptul că am posibilitatea de a face fiecare fotografie unicat. Încă experimentez tehnicile de laborator.

[8.] Seriile tale fotografice prezintă personaje şi poveşti bizare, complet neobişnuite. De unde îţi vine inspiraţia pentru ele?

Fotografiile mele încarnează diferite căutări proprii, trăiri, idei, cugetări şi, de multe ori, întrebări. Nu le consider neapărat nişte concretizări ale convingerilor mele, cred că, mai curând, fac parte dintr-un demers evolutiv al concepţiilor personale despre viaţă. De multe ori propriile fotografii sunt cele care îmi lămuresc anumite lucruri despre mine sau despre gândurile mele cele mai profunde. Într-adevăr, Lucian Blaga avea dreptate când spunea că "un adevărat creator nu se poate cunoaşte pe sine însuşi şi eul său îi e întotdeauna o surpriză neaşteptată şi neprevăzută". Nu pot spune în ce măsură sunt şi eu un adevărat creator, dar simt pe propria piele cele afirmate de filozoful şi scriitorul Blaga. Aceste gânduri aşternute pe pelicula fotografică posedă şi o însuşire inefabilă, de aceea îmi este destul de greu să le explic prin cuvinte sau să spun de unde anume vine inspiraţia. Desigur, ele au o formă simbolică, interpretativă şi, ca artist, îmi asum riscul de a transmite privitorilor şi alte mesaje decât cele încifrate de mine în fotografii. Totuşi, găsesc interesant faptul că privitorilor li se par bizare, eu le văd ca făcând parte din mine.

[9.] Evident fac parte din tine, sunt creaţiile tale. Asta nu înseamnă că nu prezintă părţi cu totul neaşteptate pentru privitor, poate chiar şi pentru privitorul care te cunoaşte. Nu mă refer aici la absolut toate fotografiile tale, fireşte. Dar ia, spre exemplu, seria “Rugăciune pentru fratele Alexandru”. Cadrele debordează de originalitate şi emoţie. Inspiraţia vine strict din interior sau te laşi influenţată şi de operele altor artişti?

E imposibil să nu fii influenţat în procesul creativ de alte opere artistice. Orice creator de artă asimilează pe parcusul vieţii [conştient sau inconştient] un bagaj mare de imagini care îi marchează creaţia într-un fel sau altul. De fapt, imaginaţia [şi, aş îndrăzni să spun, inspiraţia] este explicată - desigur, într-un mod simplist - ca facultate de a crea noi reprezentări pe baza celor acumulate anterior. E bine ca, plecând de la ceva, să ajungi la altceva; altfel, produsul final nu e decât imitaţie. Recunosc că îmi face plăcere să revăd, din când în când, operele marilor pictori universali. După ce zilnic sunt bombardată cu imagini de tot felul, e binevenită o revigorare de acest fel.

Dar inspiraţia poate veni şi din alte surse [nu doar fotografie sau pictură]; de pildă, din poezie sau muzică. Aceste reprezentări exterioare trec prin filtrul interior personal [gânduri, idei, sentimente, stil, etc.] primind în final o formă originală. Seria “Rugăciune pentru fratele Alexandru” este, de fapt, formată din bucăţi din alte serii, dar, aranjându-le într-un anumit fel, am construit o poveste şi un sens nou.

[10.] Am văzut că eşti atrasă şi de fotografia nud, şi abordezi şi acest gen de fotografie într-o manieră aparte. Ce reprezintă fotografia nud pentru tine?

Pentru mine nudul în fotografie nu este un scop în sine, ci un mijloc, un vehicul cu ajutorul căruia încerc să transmit emoţii, stări şi energii. Prin nud doresc să scot personajele din dimensiunea temporală şi contemporană. Îmi place ca fotografiile mele să nu poată fi încadrate într-o anumită perioadă istorică, iar nudul dă această posibilitate.

[11.] Şi de ce preferi să lucrezi cu modele masculine?

Nu am o preferinţă specială din acest punct de vedere. Bărbatul apare în fotografiile mele ca reprezentant al naturii umane, al omului în general. Cred că o femeie [prin esenţa ei] ar distrage prea mult atenţia de la ideea de bază. Nu este o regulă, bineînţeles, depinde ce anume doresc sa exprim.

[12.] Cât de uşor este să te fereşti de mult dezbătuta graniţă dintre artă şi vulgaritate în realizarea nudurilor?

Corpul dezgolit a fost întotdeauna abordat şi receptat diferit în diversele civilizaţii, în funcţie de perioada istorică şi de cultura în care el a apărut. De exemplu, Venus din Willendorf ni se relevă ca simbol al maternităţii şi al fecundităţii, iar Marilyn Monroe ca simbol al sexualităţii feminine. Asta dacă ne referim la nudul feminin în decursul istoriei. În cazul nudului masculin, aş aminti, ca exemple opuse pe axa temporală, statuile Kouros din Grecia Antică şi nudurile masculine ale lui Robert Mapplethorpe. Cred că se observă, în decursul evoluţiei [sau involuţiei?] istorice a culturii şi civilizaţiei, tendinţa de a duce corpul uman spre o zonă a senzualităţii exacerbate. Jan Saudek, un fotograf acuzat de mulţi pentru nudurile sale erotice, delimitează arta de pornografie printr-un raţionament simplu : arta o poţi privi o eternitate, în schimb la pornografie arunci o privire şi o pui deoparte pentru că este explicită, nu conţine mister, fantezie. Se poate dezbate mult pe această temă, dar cu siguranţă pot spune că un nud poate fi catalogat ca vulgar daca incită privitorul din punct de vedere erotic. Cu toate acestea, ştim că în ziua de azi orice poate deveni artă [mai mult sau mai puţin contestabilă]. Personal, nu mi-am pus această problemă pentru că scopul fotografiilor mele este altul, şi anume, de a-mi edifica, în primul rând, mie nişte aspecte care nu au nimic de a face cu senzualitatea.

[13.] Există vreun fotograf la nivelul căruia ţi-ai dori să ajungi? [din orice punct de vedere]

Nu mi-am propus un model, din nici un punct de vedere. Cred că cel mai nefast obicei [de cele mai multe ori inconştient] al fotografilor tineri este de a copia lucrările unor fotografi pe care îi admiră. Dacă în pictură această tehnică funcţionează [doar în cazul în care se face conştient] şi poate duce la formarea tânărului ca artist autentic, în fotografie acest lucru îl plafonează şi nu îi dă libertatea exprimării în relaţie cu propria personalitate devenind doar un insipid plagiator. Fiecare trebuie să se descopere pe sine, doar aşa se pot realiza fotografii cu adevărat originale.

[14.] Ce ţi-ai dori să realizezi, pe viitor, în fotografie? Care e dorinţa ta cea mai mare vizavi de acest domeniu?

Îmi doresc să fotografiez. Simt o nevoie aproape fiziologică de a-mi aşterne căutările pe pelicula fotografică. Nu mi-ar displace să le şi văd concretizate în expoziţii, astfel mi-aş simţi efortul depus încununat. O utopie ar fi să-mi câştig existenţa din vânzarea fotografiilor.

[15.] De ce crezi că la noi nu se vinde atât de bine fotografia artistică?

În România nu există tradiţie şi educaţie în acest domeniu. Fotografia nu este încă receptată de mulţi ca o formă de artă şi, dacă o consideră totuşi artă, o "digeră" destul de greu. Lipsesc şi galeriile de artă fotografică ce ar putea deschide interesul pentru acest mod de expresie.

[16.] Dacă ar fi să vinzi propriile tale printuri, ce segment de public iubitor de fotografie crezi că le-ar cumpăra?

Nu ştiu; pot, doar, să presupun că ar putea fi vorba de cineva cu o anumită cultură şi sensibilitate artistică şi estetică, care ar deţine cheile pentru decodificarea mesajelor fotografiilor. Ca să investească în aşa ceva ar trebui, de asemenea, să prevadă dacă le va creşte valoarea în timp - nu doar cea materială [care nu este de neglijat, dacă ne gândim că, deja, puţină lume mai ştie ce înseamnă un print mărit şi lucrat manual de către artistul fotograf], cât şi cea cultural-artistică.

[17.] Ai vreun proiect fotografic în plan?

Singurul meu plan e să reuşesc să fotografiez ceea ce mi-am propus; am multe schiţe care aşteaptă să fie transpuse pe peliculă. Dacă voi avea ocazia, voi şi expune rezultatele.

Interviu Sorin Onişor

Întotdeauna mi-am imaginat o primă întâlnire cu Sorin Onişor undeva la ţară, în Banatul lui mult iubit, acolo unde-i sunt oamenii dragi şi locurile de suflet. În schimb, m-am întâlnit cu el la Unirii, în Bucureşti, într-un spaţiu care îi era, pe cât se poate de vizibil, incomod. A reuşit, totuşi, să-şi deschidă sufletul şi să îmi povestească, cu nostalgie şi dor, despre lucrurile pe care le îndrăgeşte, despre proaspătul titlu de “Fotograful anului” şi despre ce i-a mai ocupat timpul în ultima perioadă. [Foto: Sorin Onişor]

[1.] Am înţeles că în ultima vreme petreci tot mai mult timp în Bucureşti. Cum de?

S-a întâmplat să aterizez aici în iunie trecut şi provizoriu mi-am stabilit sediul în capitală, cu toate că viaţa mea e legată strâns de satele româneşti. Am rezistat cu greu lunile astea de iarnă - o iarnă mult, mult prea lungă. Am avut un proiect legat tot de sate, până în noiembrie, aveam baza în Bucureşti, însă lucram în Sibiu si Harghita. Proiectul s-a terminat în noiembrie, apoi a venit iarna, s-au terminat fondurile, n-au mai apărut proiecte noi, aşa că am rămas blocat până acum, când a dat firul ierbii şi-au început să se lege iarăşi lucrurile. Deocamdată am sediul aici, dar nu o să prea stau eu în oraş, cel puţin până nu cade bruma! Vin doar când nu mai am haine de schimb şi plec din nou pe teren :) - am mai multe proiecte în derulare şi mai aştept nişte finanţări.

[2.] Şi atunci cât de des mai ajungi acasă, în Banat?

Din păcate, lucrând mai mult prin partea asta de ţară, în Delta Dunării şi Ardealul de est, n-am mai fost în Banat de patru luni de zile şi mi-e tare, tare dor de casă. Acolo au rămas mama, bunica şi vestitul pod, cu lumina de poveste... O să ajung, probabil, în două-trei săptămâni, depinde cât de prins sunt în proiectele noi. Şi sper să nu mai treacă atâta timp fără să ajung pe-acasă!

Pe lângă aceste lucruri, sunt şi membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Fotografice F 5.6, din Timişoara, asociaţie ce are la activ numeroase expoziţii de fotografie, în oraşul de pe Bega, dar şi în multe alte oraşe din ţară. Iar de anul viitor, din ianuarie, în cadrul Lunii fotografiei din România, ne-am propus iniţierea unui salon naţional de fotografie la Timişoara, o premieră pentru acest oraş.

[3.] Mai lucrezi ca profesor în Timiş?

Deocamdată nu mai lucrez ca profesor, pentru că sunt în acelaşi timp la doctorat, la Universitatea de Vest. Doctoratul meu are o strânsă legătură cu fotografia, fiind o lucrare de antropologie vizuală dedicată fierarilor din Transilvania. Lucrarea se va baza foarte mult pe imagine şi pe poveştile vieţilor acestor fierari. Am descoperit, în ultimii doi ani, aproape o sută de fierari, dintre care o parte mi-au devenit prieteni, mă sună deseori şi-i vizitez ori de câte ori am ocazia.

Lucrând la doctorat, am întrerupt puţin şcoala pentru a putea să mă dedic mai mult cercetării de teren, care-mi răpeşte foarte mult timp. Oricum aveam vacanţe foarte lungi, numai că am hotărât să întrerup puţin, să vin în Bucureşti şi să pornesc de aici în alte direcţii. Mi-e dor şi de şcoală, am stat zece ani acolo şi o parte din fotografiile mele din ciclul « Pierduţi în (dez)integrare » sunt din acel sat, unele chiar din timpul orelor, altele din pauze, sau după ore – când mergeam la copii acasă, ori făceam cu ei mici expediţii prin împrejurimi… Mi-e foarte dor de zona aceea dar, repet, am găsit acum alte meleaguri de suflet, m-am apropiat foarte mult în ultima vreme de zona Sibiului şi de Delta Dunării, unde o să mai am mult de lucru.

[4.] Proiectul « Despre oameni şi fier » era strict pentru doctorat?

Proiectul nu era strict pentru doctorat. Am colaborat cu o fundaţie care, din păcate, nu mai are fonduri acum. Proiectul avea ca rezultat o expoziţie itinerantă, cu un fierar şi cu obiecte de fierărie şi cu fotografii, care urma să meargă şi peste hotare, la Istanbul, Madrid şi chiar New York. Deocamdată, proiectul acesta e blocat, dar o să continue, mai mult ca sigur, pentru că e un subiect interesant de care nu s-a ocupat nimeni foarte mult timp: nu există studii, nu există fotografii sau un album legat de fierarii din România… Am rămas puţin frapat găsind foarte mulţi fierari de care lumea nu mai ştia, pentru că s-a crezut că e o meserie care s-a stins din cauza evoluţiei tehnologice şi a schimbărilor care s-au produs în satul românesc. Însă dacă mergi pe teren, din sat în sat, rămâi uimit de cât de mulţi fierari găseşti. Dacă opreşti un om care merge cu calul şi căruţa, îţi va spune de un fierar-doi. Aceia îţi vor spune de alţi fierari aflaţi pe rază de 10-15km. Şi mergând aşa, pornind din Timiş, am ajuns până în Tulgheş, ultimul sat din Harghita înainte de trecerea spre Moldova. Fierarii sunt nişte oameni minunaţi, au o grămadă de poveşti de spus, o viaţă interesantă şi ateliere ce par desprinse din poveşti. Lucrul cu focul, cu metalul încins, atmosfera plină de fum, actul potcovitului sunt subiecte foarte incitante pentru un fotograf. Aşa că m-am hotărât să-mi continuu studiile îmbinând imaginile adunate cu poveştile acestor meşteri, până nu e prea târziu şi dispar cu totul.

[5.] De ce ai notat 2011 ca dată de finalizare a acestui proiect?

Am notat data de finalizare 2011 din cauza doctoratului care se întinde până atunci. Însă mai nou am luat legătura cu nişte instituţii din străinătate, care sunt foarte interesate de meşteşugurile noastre, aflate pe cale de dispariţie, aşa că proiectul s-ar putea să continue şi în afara preocupărilor mele doctorale, materializându-se în expoziţii, albume sau workshopuri care să ajungă şi dincolo de hotare, precum şi în atragerea de fonduri europene indispensabile revitalizării acestor meşteşuguri.

[6.] Cum te-ai acomodat cu şederea în Bucureşti şi în partea asta de ţară?

Încă nu m-am acomodat şi nici nu cred că aş putea vreodată. Mă bucur prea mult când văd placa pe care scrie “Bucureşti” tăiat de o linie roşie :). Nu mă simt prea în largul meu aici, doar că am găsit destui oameni interesanţi, o viaţă culturală mult mai intensă şi nişte locuri frumoase, tot la ţară, în apropiere, unde mă retrag oricând simt nevoia. Dar lumea mea nu e oraşul, cu atât mai puţin acesta! E doar o altă etapă din viaţa mea....de când mă ştiu sunt mereu pe drumuri!

[7.] În satele din Timiş găseai inspiraţie pentru fotografii peste tot pe unde mergeai. La fel stau lucrurile şi aici?

În Bucureşti n-am fotografiat aproape deloc. Nici nu-mi scot aparatul din rucsac, cu toate că îl car în fiecare zi în spate. Nu-mi place lumea urbană. Am prieteni fotografi care sunt axaţi pe urban şi lucrează foarte bine, asa ca le las lor domeniul ăsta :). Plec tot timpul prin sate, acolo e lumea mea şi reuşesc foarte bine să mă apropii de acei oameni, pentru că mă cobor la nivelul lor. Stau la ei acasă, particip deseori la muncile lor, am ajutat la tăiatul porcului, la strâns fân, la făcut horincă, am participat alături de ei la sărbătorile de Paşti, de Crăciun, de Revelion, am asistat la botezuri, nunţi, dar şi la înmormântări... Uneori, pe unii dintre ei îi regăsesc doar prin cimitire. În Deltă, la fel, am fost de cinci ori în ultimii doi ani. Particip la un proiect promovat de TVR, « Oamenii Deltei », unde am fost cooptat ca fotograf. Proiectul are ca scop ajutorarea acestei zone extrem de defavorizate din ţara noastră şi depistarea şi rezolvarea celor mai grave cazuri sociale. Anul trecut, în urma unor expoziţii de fotografie şi apoi a unui teledon, în aprilie, s-a reuşit repararea şcolii din Letea şi a dispensarului din Maliuc! Acest proiect se va întinde pe o perioadă de cinci ani. Zilele trecute am fost acolo, am bătut câteva sate şi am adunat imagini emoţionante, dramatice chiar, care de fapt reprezintă realitatea din Deltă. Mai avem trei ani de proiect şi până acum a mers bine, şi aşa va merge şi de-acum înainte, pentru că avem multă energie şi deja am prins drag de oamenii aceia.

Toate proiectele mele au fost dedicate oamenilor marginalizaţi, satelor care se sting… Asistăm acum la un fel de agonie a satului românesc, generaţiile bătrâne, care încă mai au suflet românesc adevărat, se sting, iar cele tinere pleacă la oraş ori la muncă peste hotare şi atunci când se întorc sunt altfel. Tradiţiile şi obiceiurile noastre româneşti se vor stinge în curând şi poate din cauza asta mă simt foarte dator şi obligat să alerg, cât mai am unde, şi să strâng imagini care peste ani şi ani vor fi imagini de arhivă şi, sper eu, vor sensibiliza generaţiile noi, care sper să-şi aducă aminte de ceea ce am avut cu adevărat frumos în ţara asta a noastră.

[8.] Ai vreo regiune preferată în ţară?

Nu mai am, demult, o zonă preferată. Acum câţiva ani puteam spune Maramureş, însă mai apoi am început să umblu tot mai mult, prin toate colţurile ţării. Şi pe lângă Maramureş şi Banat, care rămâne tărâmul meu de suflet, am descoperit foarte multe locuri frumoase: Ţara Moţilor, Ţinutul Pădurenilor din Poiana Ruscă, Sibiul, Harghita, Covasna, Ardealul în general, Delta Dunării, Dobrogea şi… cam toate aceste regiuni sunt pe picior de egalitate acum în ierarhia mea.

[9.] Cât de greu – sau cât de uşor – îţi este să te apropii de oameni când eşti cu aparatul la gât ?

Mi-e foarte uşor să mă apropii de oamenii, sunt recunoscut pentru lucrul acesta. Am crescut la ţară, am lucrat la ţară ca profesor vreme de 10 ani şi mă apropii foarte uşor de oamenii satelor. Nu fotografiez de pe geamul maşinii sau aşa în grabă, ci mă opresc, cobor la nivelul lor şi mă împrietenesc cu ei. Mă cazează, mă hrănesc, povestim, participăm la diverse evenimente… În intimitatea pe care o creează această apropiere poţi surprinde imagini mult mai de efect, pentru că sunt obişnuiţi cu tine şi dezinhibaţi, aproape că faci parte din lumea lor....Cel puţin eu aşa mă simt !

Poate nu este extrem de elocvent, dar în ultimii ani am câştigat majoritatea premiilor legate de fotoreportaj social şi de etnografie. Iar în ianuarie anul acesta, când a fost organizată de către AAFR prima ediţie a concursului « Fotograful anului », unde am trimis cele mai dragi fotografii adunate în ultimii 7 ani, adică din momentul în care am început să fac fotografie, chiar am obţinut titlul de « Fotograf al anului ». Lucru cu care pe de-o parte mă mândresc foarte mult, însă care îmi creează în acelaşi timp o enomă obligaţie şi datorie: trebuie să merg înainte şi să duc la bun sfârşit ceea ce am început: documentarea satului românesc, acum la sfârşitul existenţei sale adevărate.

[10.] Consideri că e cel mai prestigios titlu pe care l-ai primit până acum ?

Nu ştiu dacă este cel mai prestigios, au fost mai multe premii mari la saloane naţionale de fotografie. Oricum, sunt oameni prestigioşi în AAFR, iar juriul acestui concurs a fost pe măsură. Cu toate că unii contestă acest concurs [n.r. « Fotograful anului »], au fost foarte mulţi concurenţi şi faptul că am obţinut marele premiu nu face decât să îmi demonstreze că ceea ce am făcut până acum a fost bine.

[11.] Atunci ai vreun premiu pe care îl consideri cel mai important primit până acum?

Nu pun foarte mare preţ pe premii, pe vernisaje şi pe premieri. Cel mai mult îmi place să stau cu oamenii, pe teren. Prefer să stau în lumea mea şi să fac fotografii şi să realizez albume de fotografie care vor rămâne drept amintire. Expoziţiile ţin o săptămână, două, trei, pe internet oamenii privesc, sunt impresionaţi pe moment apoi uită, presaţi de grijile cotidiene, însă albumele, cartea, în esenţă, sunt prezenţe fizice, vor fi răsfoite mai des şi o să rămână mărturie despre frumuseţea satelor noastre.

[12.] Atunci cum de nu ai scos mai multe albume?

Veşnica problemă: banii. Sponsorii se găsesc tot mai rar, acum e perioadă de criză. Am relizat câteva albume, două cu bisericile de lemn din judeţul Timiş şi unul despre Maramureş, în colaborare cu prietenul meu, fotograful Mihai Grigorescu din Baia Mare, dar abia acum am început să am speranţe că voi realiza si altele, luând legătura cu câţiva oameni binevoitori – şi nu din ţara asta !

[13.] Te-am întrebat adineaori cât îţi este de uşor să te apropii de oameni. Cum stau lucrurile atunci când ei au probleme? I-ai fotografiat, de multe ori, şi în momente mai grele prin care treceau…

Nu se schimbă contextul, pentru că de multe ori le-am fost alături la nevoie, am vorbit cu ei, i-am liniştit. Însă în astfel de cazuri e mai greu să faci fotografie sau chiar nu faci deloc. De exemplu în Banat, în 2005, când a fost marea inundaţie, a trebuit să port un costum de neopren, până la gât, ca să pot umbla prin apă şi să fac fotografii printre casele care uneori se prăbuşeau în jurul meu. Oricum, acolo a fost cel mai dramatic moment pe care l-am trăit ca fotograf..... Fiind vorba de Banat, şi despre un sat în care mergeam des pe când eram copil, la pescuit, mărturisesc că de multe ori aveam ochii plini de lacrimi şi abia puteam privi prin vizorul aparatului. Din acel moment m-am aplecat tot mai mult spre drama satului românesc. Nu e greu să fotografiezi asta, dacă ştii cum să te apropii de oameni, iar ei te vor simţi unul de-al lor.

[14.] Exceptând banii pe care-i câştigi ca premii la concursuri, mai câştigi şi altfel din fotografie?

Am mai câştigat colaborând cu diverse fundaţii sau instituţii. Am primit bani pentru deplasare – cazare, masă, bezină. Lucru care oricum a fost bun, pentru că am reuşit să mă deplasez şi să adun foarte multe imagini. Foarte mulţi bani nu am făcut încă, dar totuşi destui cât să pot umbla prin toată ţara. A fost destul de bine. Acum s-au cam blocat lucrurile, dar am promisiuni ferme şi sper ca într-o lună, două să pornesc iar, cu un avânt nou, la muncă.

[15.] Cum crezi că va evolua fotografia în România?

Va evolua, pentru că sunt foarte mulţi fotografi, atât consacraţi cât şi foarte mulţi tineri talentaţi, care vor avea un cuvânt greu de spus în fotografia românească... Şi cu cât sunt mai mulţi, cu atât ponderea celor care se vor ridica din această mare grămadă de fotografi amatori va fi mai mare. Sunt optimist, fotografia din România va evolua foarte mult. Trebuie doar ca fotografii tineri să pună foarte mult suflet, cei deja afirmaţi să îi ajute mai mult pe cei tineri, să-i educe, să-i înveţe, să-i atragă în proiecte. Fără suflet şi fără pasiune nu se poate face nimic.

[16.] Cu organizarea workshop-urilor cum te descurci?

Mă descurc destul de bine, pentru că oamenii mă cunosc deja de mult timp, au încredere în mine şi sunt mulţi care vor să vină. Găsesc foarte uşor oameni pentru workshopuri. Fiind şi profesor, şi bănăţean, sunt mai calm, mai liniştit, mă apropii mai uşor de oameni. La workshop-uri m-am ocupat de fotografi mai mult sau mai puţin începători, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 55 de ani, din diverse medii, de la studenţi la manageri de bancă, de exemplu. Le-a plăcut cu mine pentru că i-am dus exact în mediul acela în care nu pot intra foarte uşor. Cel mai greu pentru ei a fost să ştie cum să se apropie de oameni. M-au văzut cum procedez şi asa au învăţat şi ei. Am oameni participanţi la workshopurile organizate de mine care au evoluat foarte mult în ultimul timp, şi mă mândresc cu asta!

[17.] Cum de, în ultima vreme, ai organizat workshop-uri ceva mai rar?

Ultimul de anul trecut a avut loc în octombrie într-un sat din judeţul Sibiu, apoi a urmat iarna aceasta, lungă şi grea… Iarna nu-mi place atât de mult, sunt mai friguros :) şi e mai greu de mers pe teren în zonele în care mă duc eu. E mult mai complicat. Însă de cum a venit primăvara am reînceput munca. La sfârşitul lui aprilie am organizat un workshop într-un sat din judeţul Giurgiu. Vor urma altele, în Deltă, în zona Sibiului şi poate din nou în Maramureş.

[18.] Mai am o curiozitate… Poate n-am căutat eu bine, dar n-am prea găsit fotografii de la ieşirile tale din afară…

Da, asta este o altă problemă. Am fost plecat în mai multe ţări, dar nu prea am găsit ce să fotografiez. Culmea, nici la Veneţia, nici în alte locuri renumite… Acolo sunt mulţi fotografi, e o lume cosmetizată, pe care nu o simt. N-am ajuns în satele lor, pentru că nu le cunosc, nu mă descurc cu limba si nu pot să penetrez comunităţile respective aşa cum o fac acasă. Cum să le explic, cum să povestesc cu ei, cum să îi cunosc? Sunt ospitalieri, dar am stat cu ei destul de puţin şi, sincer, mi-a fost mereu dor de ţara mea. Şi dor de oamenii mei. Mă simt cel mai bine în România, pe câmpuri, pe dealuri sau munţi, prin satele pe care deja le cunosc sau în zone noi, încă neexplorate.

[19.] Unde te vezi peste vreo 10 ani, făcând ce şi cu ce realizări în spate ?

Când se va termina această agonie şi nu vom mai avea sate româneşti adevărate şi oameni cu suflet la care să pot merge, o să mă îndrept înspre est. Sunt fascinat de Siberia, de ţările din fostul spaţiu sovietic, de Georgia, de Armenia, de Kazahstan…Mă văd într-un stat din acelea care se termină în «-stan» :). O să încerc nişte colaborări cu cluburile de fotografi de acolo şi o s-o iau încet, la picior, prin zonele acelea. Aici or să rămână alţii, care vor ilustra refacerile, transformările, realizările sau nerealizările din ţară. Deocamdată mai am ceva timp. Să fiu sănătos şi să pot umbla prin satele noastre cât încă mai este treabă de făcut.