E înnorat afară?

Soil's song

Cu soare

Dulce casă

Atac fără precedent al diavolului asupra României [din mărturisirile unei victime]

Întâi, asta , apoi numa începe să citeşti materialul.

Cu ruşine în suflet şi cu frică de ceea ce va putea urma după gestul meu necugetat, am mers la Bucureşti pentru tragicul eveniment al anului, anume concertul AC/DC.

Speram ca Tomis the Cat să aibă mai mulţi cititori rockeri decât ne-rockeri [din cei 10.000 care i-au vizitat blogul zilele trecute], pentru ca norocul să ţină cu noi, cei întunecaţi la suflet, şi să nu ni se spele păcatele cu furtună sau potop din aghiasmă în timpul concertului.

În orice caz, a crescut sufletul demonic în mine când am văzut Bucureştiul împânzit de oameni cu tricouri imprimate cu sângerosul mesaj AC/DC [care, ţin să repet, vine de la Anti-Christ/Death to Christ].

Intrarea în Piaţa Constituţiei s-a făcut cu 6 ore înaintea concertului satanicilor, pentru ca noi, tinerii inconştienţi, să avem vreme destulă să pregătim altarele negre şi să recapitulăm incantaţiile voodoo.

Atacul demonic suprem a fost precedat de alt atac, ceva mai slab, al trupei Down şi al şi mai satanicei trupe Iris. Apoi, pe la 9 jumate, iadul şi-a deschis porţile şi fiii diavolului [cinci la număr, cu vârste în jur de 60-70 de ani şi cu chipuri absolut maliţioase şi sângeroase] au urcat pe scenă.

În spatele lor era o locomotivă de trei tone, care sută în sută era Expresul spre iad [cred că au fost oameni care l-au prins, eu una mi-am recunoscut păcatele şi-am luat acceleratul spre Cluj, poate îmi vor fie iertate păcatele la timp]. De altfel, una dintre piesele brutale interpretate de cei cinci monştri a fost “Highway to Hell” – mi-e prea ruşine să traduc, v-am zis că acuma mă căiesc. Au fost şi flăcări pe scenă, semn evident al venirii iadului în Bucureşti.

Ploaia prezisă de Tomis the Cat ne-a evitat [probabil de teama atacurilor demonice care s-ar fi abătut altminteni spre cer], dar nişte picuri de aghiasmă veniţi de sus tot ne-au atins pieile. Am auzit strigăte în timpul concertului, cred că era de la sataniştii cărora ploaia sfântă le-a produs arsuri acide.

Ah, şi ce spectacol! Ce bătrâni diabolici, plini de energie murdară de la iadul care îi adăposteşte! Ce incantaţii demonice pe scena aceea a purgatoriului!! Şi 60.000 de oameni inconştienţi au fost atraşi în pericolul acestui tragic eveniment! Şi, diavole [că doară n-oi zice “doamne!!”], ce aplauze brutale şi sângeroase au acoperit zona!!

În vreme ce aceste atrocităţi şi aceste imagini apocaliptice se desfăşurau în voie pe scena satanicilor AC/DC, instigând la răutate, în spatele publicului se ridica impunătoare, blândă, cinstită şi curată, clădirea Parlamentului. Slavă Cerului!

P.S.: Nu am putut face poze, pentru că ţineam într-o mână o cruce întoarsă cu vârf ascuţit, cu care îmi crestam cealaltă mână.

Din piele de şarpe

Skullp [studio]

Aradenia

Interviu Sorin Onişor

Întotdeauna mi-am imaginat o primă întâlnire cu Sorin Onişor undeva la ţară, în Banatul lui mult iubit, acolo unde-i sunt oamenii dragi şi locurile de suflet. În schimb, m-am întâlnit cu el la Unirii, în Bucureşti, într-un spaţiu care îi era, pe cât se poate de vizibil, incomod. A reuşit, totuşi, să-şi deschidă sufletul şi să îmi povestească, cu nostalgie şi dor, despre lucrurile pe care le îndrăgeşte, despre proaspătul titlu de “Fotograful anului” şi despre ce i-a mai ocupat timpul în ultima perioadă. [Foto: Sorin Onişor]

[1.] Am înţeles că în ultima vreme petreci tot mai mult timp în Bucureşti. Cum de?

S-a întâmplat să aterizez aici în iunie trecut şi provizoriu mi-am stabilit sediul în capitală, cu toate că viaţa mea e legată strâns de satele româneşti. Am rezistat cu greu lunile astea de iarnă - o iarnă mult, mult prea lungă. Am avut un proiect legat tot de sate, până în noiembrie, aveam baza în Bucureşti, însă lucram în Sibiu si Harghita. Proiectul s-a terminat în noiembrie, apoi a venit iarna, s-au terminat fondurile, n-au mai apărut proiecte noi, aşa că am rămas blocat până acum, când a dat firul ierbii şi-au început să se lege iarăşi lucrurile. Deocamdată am sediul aici, dar nu o să prea stau eu în oraş, cel puţin până nu cade bruma! Vin doar când nu mai am haine de schimb şi plec din nou pe teren :) - am mai multe proiecte în derulare şi mai aştept nişte finanţări.

[2.] Şi atunci cât de des mai ajungi acasă, în Banat?

Din păcate, lucrând mai mult prin partea asta de ţară, în Delta Dunării şi Ardealul de est, n-am mai fost în Banat de patru luni de zile şi mi-e tare, tare dor de casă. Acolo au rămas mama, bunica şi vestitul pod, cu lumina de poveste... O să ajung, probabil, în două-trei săptămâni, depinde cât de prins sunt în proiectele noi. Şi sper să nu mai treacă atâta timp fără să ajung pe-acasă!

Pe lângă aceste lucruri, sunt şi membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Fotografice F 5.6, din Timişoara, asociaţie ce are la activ numeroase expoziţii de fotografie, în oraşul de pe Bega, dar şi în multe alte oraşe din ţară. Iar de anul viitor, din ianuarie, în cadrul Lunii fotografiei din România, ne-am propus iniţierea unui salon naţional de fotografie la Timişoara, o premieră pentru acest oraş.

[3.] Mai lucrezi ca profesor în Timiş?

Deocamdată nu mai lucrez ca profesor, pentru că sunt în acelaşi timp la doctorat, la Universitatea de Vest. Doctoratul meu are o strânsă legătură cu fotografia, fiind o lucrare de antropologie vizuală dedicată fierarilor din Transilvania. Lucrarea se va baza foarte mult pe imagine şi pe poveştile vieţilor acestor fierari. Am descoperit, în ultimii doi ani, aproape o sută de fierari, dintre care o parte mi-au devenit prieteni, mă sună deseori şi-i vizitez ori de câte ori am ocazia.

Lucrând la doctorat, am întrerupt puţin şcoala pentru a putea să mă dedic mai mult cercetării de teren, care-mi răpeşte foarte mult timp. Oricum aveam vacanţe foarte lungi, numai că am hotărât să întrerup puţin, să vin în Bucureşti şi să pornesc de aici în alte direcţii. Mi-e dor şi de şcoală, am stat zece ani acolo şi o parte din fotografiile mele din ciclul « Pierduţi în (dez)integrare » sunt din acel sat, unele chiar din timpul orelor, altele din pauze, sau după ore – când mergeam la copii acasă, ori făceam cu ei mici expediţii prin împrejurimi… Mi-e foarte dor de zona aceea dar, repet, am găsit acum alte meleaguri de suflet, m-am apropiat foarte mult în ultima vreme de zona Sibiului şi de Delta Dunării, unde o să mai am mult de lucru.

[4.] Proiectul « Despre oameni şi fier » era strict pentru doctorat?

Proiectul nu era strict pentru doctorat. Am colaborat cu o fundaţie care, din păcate, nu mai are fonduri acum. Proiectul avea ca rezultat o expoziţie itinerantă, cu un fierar şi cu obiecte de fierărie şi cu fotografii, care urma să meargă şi peste hotare, la Istanbul, Madrid şi chiar New York. Deocamdată, proiectul acesta e blocat, dar o să continue, mai mult ca sigur, pentru că e un subiect interesant de care nu s-a ocupat nimeni foarte mult timp: nu există studii, nu există fotografii sau un album legat de fierarii din România… Am rămas puţin frapat găsind foarte mulţi fierari de care lumea nu mai ştia, pentru că s-a crezut că e o meserie care s-a stins din cauza evoluţiei tehnologice şi a schimbărilor care s-au produs în satul românesc. Însă dacă mergi pe teren, din sat în sat, rămâi uimit de cât de mulţi fierari găseşti. Dacă opreşti un om care merge cu calul şi căruţa, îţi va spune de un fierar-doi. Aceia îţi vor spune de alţi fierari aflaţi pe rază de 10-15km. Şi mergând aşa, pornind din Timiş, am ajuns până în Tulgheş, ultimul sat din Harghita înainte de trecerea spre Moldova. Fierarii sunt nişte oameni minunaţi, au o grămadă de poveşti de spus, o viaţă interesantă şi ateliere ce par desprinse din poveşti. Lucrul cu focul, cu metalul încins, atmosfera plină de fum, actul potcovitului sunt subiecte foarte incitante pentru un fotograf. Aşa că m-am hotărât să-mi continuu studiile îmbinând imaginile adunate cu poveştile acestor meşteri, până nu e prea târziu şi dispar cu totul.

[5.] De ce ai notat 2011 ca dată de finalizare a acestui proiect?

Am notat data de finalizare 2011 din cauza doctoratului care se întinde până atunci. Însă mai nou am luat legătura cu nişte instituţii din străinătate, care sunt foarte interesate de meşteşugurile noastre, aflate pe cale de dispariţie, aşa că proiectul s-ar putea să continue şi în afara preocupărilor mele doctorale, materializându-se în expoziţii, albume sau workshopuri care să ajungă şi dincolo de hotare, precum şi în atragerea de fonduri europene indispensabile revitalizării acestor meşteşuguri.

[6.] Cum te-ai acomodat cu şederea în Bucureşti şi în partea asta de ţară?

Încă nu m-am acomodat şi nici nu cred că aş putea vreodată. Mă bucur prea mult când văd placa pe care scrie “Bucureşti” tăiat de o linie roşie :). Nu mă simt prea în largul meu aici, doar că am găsit destui oameni interesanţi, o viaţă culturală mult mai intensă şi nişte locuri frumoase, tot la ţară, în apropiere, unde mă retrag oricând simt nevoia. Dar lumea mea nu e oraşul, cu atât mai puţin acesta! E doar o altă etapă din viaţa mea....de când mă ştiu sunt mereu pe drumuri!

[7.] În satele din Timiş găseai inspiraţie pentru fotografii peste tot pe unde mergeai. La fel stau lucrurile şi aici?

În Bucureşti n-am fotografiat aproape deloc. Nici nu-mi scot aparatul din rucsac, cu toate că îl car în fiecare zi în spate. Nu-mi place lumea urbană. Am prieteni fotografi care sunt axaţi pe urban şi lucrează foarte bine, asa ca le las lor domeniul ăsta :). Plec tot timpul prin sate, acolo e lumea mea şi reuşesc foarte bine să mă apropii de acei oameni, pentru că mă cobor la nivelul lor. Stau la ei acasă, particip deseori la muncile lor, am ajutat la tăiatul porcului, la strâns fân, la făcut horincă, am participat alături de ei la sărbătorile de Paşti, de Crăciun, de Revelion, am asistat la botezuri, nunţi, dar şi la înmormântări... Uneori, pe unii dintre ei îi regăsesc doar prin cimitire. În Deltă, la fel, am fost de cinci ori în ultimii doi ani. Particip la un proiect promovat de TVR, « Oamenii Deltei », unde am fost cooptat ca fotograf. Proiectul are ca scop ajutorarea acestei zone extrem de defavorizate din ţara noastră şi depistarea şi rezolvarea celor mai grave cazuri sociale. Anul trecut, în urma unor expoziţii de fotografie şi apoi a unui teledon, în aprilie, s-a reuşit repararea şcolii din Letea şi a dispensarului din Maliuc! Acest proiect se va întinde pe o perioadă de cinci ani. Zilele trecute am fost acolo, am bătut câteva sate şi am adunat imagini emoţionante, dramatice chiar, care de fapt reprezintă realitatea din Deltă. Mai avem trei ani de proiect şi până acum a mers bine, şi aşa va merge şi de-acum înainte, pentru că avem multă energie şi deja am prins drag de oamenii aceia.

Toate proiectele mele au fost dedicate oamenilor marginalizaţi, satelor care se sting… Asistăm acum la un fel de agonie a satului românesc, generaţiile bătrâne, care încă mai au suflet românesc adevărat, se sting, iar cele tinere pleacă la oraş ori la muncă peste hotare şi atunci când se întorc sunt altfel. Tradiţiile şi obiceiurile noastre româneşti se vor stinge în curând şi poate din cauza asta mă simt foarte dator şi obligat să alerg, cât mai am unde, şi să strâng imagini care peste ani şi ani vor fi imagini de arhivă şi, sper eu, vor sensibiliza generaţiile noi, care sper să-şi aducă aminte de ceea ce am avut cu adevărat frumos în ţara asta a noastră.

[8.] Ai vreo regiune preferată în ţară?

Nu mai am, demult, o zonă preferată. Acum câţiva ani puteam spune Maramureş, însă mai apoi am început să umblu tot mai mult, prin toate colţurile ţării. Şi pe lângă Maramureş şi Banat, care rămâne tărâmul meu de suflet, am descoperit foarte multe locuri frumoase: Ţara Moţilor, Ţinutul Pădurenilor din Poiana Ruscă, Sibiul, Harghita, Covasna, Ardealul în general, Delta Dunării, Dobrogea şi… cam toate aceste regiuni sunt pe picior de egalitate acum în ierarhia mea.

[9.] Cât de greu – sau cât de uşor – îţi este să te apropii de oameni când eşti cu aparatul la gât ?

Mi-e foarte uşor să mă apropii de oamenii, sunt recunoscut pentru lucrul acesta. Am crescut la ţară, am lucrat la ţară ca profesor vreme de 10 ani şi mă apropii foarte uşor de oamenii satelor. Nu fotografiez de pe geamul maşinii sau aşa în grabă, ci mă opresc, cobor la nivelul lor şi mă împrietenesc cu ei. Mă cazează, mă hrănesc, povestim, participăm la diverse evenimente… În intimitatea pe care o creează această apropiere poţi surprinde imagini mult mai de efect, pentru că sunt obişnuiţi cu tine şi dezinhibaţi, aproape că faci parte din lumea lor....Cel puţin eu aşa mă simt !

Poate nu este extrem de elocvent, dar în ultimii ani am câştigat majoritatea premiilor legate de fotoreportaj social şi de etnografie. Iar în ianuarie anul acesta, când a fost organizată de către AAFR prima ediţie a concursului « Fotograful anului », unde am trimis cele mai dragi fotografii adunate în ultimii 7 ani, adică din momentul în care am început să fac fotografie, chiar am obţinut titlul de « Fotograf al anului ». Lucru cu care pe de-o parte mă mândresc foarte mult, însă care îmi creează în acelaşi timp o enomă obligaţie şi datorie: trebuie să merg înainte şi să duc la bun sfârşit ceea ce am început: documentarea satului românesc, acum la sfârşitul existenţei sale adevărate.

[10.] Consideri că e cel mai prestigios titlu pe care l-ai primit până acum ?

Nu ştiu dacă este cel mai prestigios, au fost mai multe premii mari la saloane naţionale de fotografie. Oricum, sunt oameni prestigioşi în AAFR, iar juriul acestui concurs a fost pe măsură. Cu toate că unii contestă acest concurs [n.r. « Fotograful anului »], au fost foarte mulţi concurenţi şi faptul că am obţinut marele premiu nu face decât să îmi demonstreze că ceea ce am făcut până acum a fost bine.

[11.] Atunci ai vreun premiu pe care îl consideri cel mai important primit până acum?

Nu pun foarte mare preţ pe premii, pe vernisaje şi pe premieri. Cel mai mult îmi place să stau cu oamenii, pe teren. Prefer să stau în lumea mea şi să fac fotografii şi să realizez albume de fotografie care vor rămâne drept amintire. Expoziţiile ţin o săptămână, două, trei, pe internet oamenii privesc, sunt impresionaţi pe moment apoi uită, presaţi de grijile cotidiene, însă albumele, cartea, în esenţă, sunt prezenţe fizice, vor fi răsfoite mai des şi o să rămână mărturie despre frumuseţea satelor noastre.

[12.] Atunci cum de nu ai scos mai multe albume?

Veşnica problemă: banii. Sponsorii se găsesc tot mai rar, acum e perioadă de criză. Am relizat câteva albume, două cu bisericile de lemn din judeţul Timiş şi unul despre Maramureş, în colaborare cu prietenul meu, fotograful Mihai Grigorescu din Baia Mare, dar abia acum am început să am speranţe că voi realiza si altele, luând legătura cu câţiva oameni binevoitori – şi nu din ţara asta !

[13.] Te-am întrebat adineaori cât îţi este de uşor să te apropii de oameni. Cum stau lucrurile atunci când ei au probleme? I-ai fotografiat, de multe ori, şi în momente mai grele prin care treceau…

Nu se schimbă contextul, pentru că de multe ori le-am fost alături la nevoie, am vorbit cu ei, i-am liniştit. Însă în astfel de cazuri e mai greu să faci fotografie sau chiar nu faci deloc. De exemplu în Banat, în 2005, când a fost marea inundaţie, a trebuit să port un costum de neopren, până la gât, ca să pot umbla prin apă şi să fac fotografii printre casele care uneori se prăbuşeau în jurul meu. Oricum, acolo a fost cel mai dramatic moment pe care l-am trăit ca fotograf..... Fiind vorba de Banat, şi despre un sat în care mergeam des pe când eram copil, la pescuit, mărturisesc că de multe ori aveam ochii plini de lacrimi şi abia puteam privi prin vizorul aparatului. Din acel moment m-am aplecat tot mai mult spre drama satului românesc. Nu e greu să fotografiezi asta, dacă ştii cum să te apropii de oameni, iar ei te vor simţi unul de-al lor.

[14.] Exceptând banii pe care-i câştigi ca premii la concursuri, mai câştigi şi altfel din fotografie?

Am mai câştigat colaborând cu diverse fundaţii sau instituţii. Am primit bani pentru deplasare – cazare, masă, bezină. Lucru care oricum a fost bun, pentru că am reuşit să mă deplasez şi să adun foarte multe imagini. Foarte mulţi bani nu am făcut încă, dar totuşi destui cât să pot umbla prin toată ţara. A fost destul de bine. Acum s-au cam blocat lucrurile, dar am promisiuni ferme şi sper ca într-o lună, două să pornesc iar, cu un avânt nou, la muncă.

[15.] Cum crezi că va evolua fotografia în România?

Va evolua, pentru că sunt foarte mulţi fotografi, atât consacraţi cât şi foarte mulţi tineri talentaţi, care vor avea un cuvânt greu de spus în fotografia românească... Şi cu cât sunt mai mulţi, cu atât ponderea celor care se vor ridica din această mare grămadă de fotografi amatori va fi mai mare. Sunt optimist, fotografia din România va evolua foarte mult. Trebuie doar ca fotografii tineri să pună foarte mult suflet, cei deja afirmaţi să îi ajute mai mult pe cei tineri, să-i educe, să-i înveţe, să-i atragă în proiecte. Fără suflet şi fără pasiune nu se poate face nimic.

[16.] Cu organizarea workshop-urilor cum te descurci?

Mă descurc destul de bine, pentru că oamenii mă cunosc deja de mult timp, au încredere în mine şi sunt mulţi care vor să vină. Găsesc foarte uşor oameni pentru workshopuri. Fiind şi profesor, şi bănăţean, sunt mai calm, mai liniştit, mă apropii mai uşor de oameni. La workshop-uri m-am ocupat de fotografi mai mult sau mai puţin începători, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 55 de ani, din diverse medii, de la studenţi la manageri de bancă, de exemplu. Le-a plăcut cu mine pentru că i-am dus exact în mediul acela în care nu pot intra foarte uşor. Cel mai greu pentru ei a fost să ştie cum să se apropie de oameni. M-au văzut cum procedez şi asa au învăţat şi ei. Am oameni participanţi la workshopurile organizate de mine care au evoluat foarte mult în ultimul timp, şi mă mândresc cu asta!

[17.] Cum de, în ultima vreme, ai organizat workshop-uri ceva mai rar?

Ultimul de anul trecut a avut loc în octombrie într-un sat din judeţul Sibiu, apoi a urmat iarna aceasta, lungă şi grea… Iarna nu-mi place atât de mult, sunt mai friguros :) şi e mai greu de mers pe teren în zonele în care mă duc eu. E mult mai complicat. Însă de cum a venit primăvara am reînceput munca. La sfârşitul lui aprilie am organizat un workshop într-un sat din judeţul Giurgiu. Vor urma altele, în Deltă, în zona Sibiului şi poate din nou în Maramureş.

[18.] Mai am o curiozitate… Poate n-am căutat eu bine, dar n-am prea găsit fotografii de la ieşirile tale din afară…

Da, asta este o altă problemă. Am fost plecat în mai multe ţări, dar nu prea am găsit ce să fotografiez. Culmea, nici la Veneţia, nici în alte locuri renumite… Acolo sunt mulţi fotografi, e o lume cosmetizată, pe care nu o simt. N-am ajuns în satele lor, pentru că nu le cunosc, nu mă descurc cu limba si nu pot să penetrez comunităţile respective aşa cum o fac acasă. Cum să le explic, cum să povestesc cu ei, cum să îi cunosc? Sunt ospitalieri, dar am stat cu ei destul de puţin şi, sincer, mi-a fost mereu dor de ţara mea. Şi dor de oamenii mei. Mă simt cel mai bine în România, pe câmpuri, pe dealuri sau munţi, prin satele pe care deja le cunosc sau în zone noi, încă neexplorate.

[19.] Unde te vezi peste vreo 10 ani, făcând ce şi cu ce realizări în spate ?

Când se va termina această agonie şi nu vom mai avea sate româneşti adevărate şi oameni cu suflet la care să pot merge, o să mă îndrept înspre est. Sunt fascinat de Siberia, de ţările din fostul spaţiu sovietic, de Georgia, de Armenia, de Kazahstan…Mă văd într-un stat din acelea care se termină în «-stan» :). O să încerc nişte colaborări cu cluburile de fotografi de acolo şi o s-o iau încet, la picior, prin zonele acelea. Aici or să rămână alţii, care vor ilustra refacerile, transformările, realizările sau nerealizările din ţară. Deocamdată mai am ceva timp. Să fiu sănătos şi să pot umbla prin satele noastre cât încă mai este treabă de făcut.

Roman fights

[Special thanks to the gladiators, Radu and Leandro :) ]