În orice domeniu ai activa, e util să ai habar de unde s-a pornit şi să ştii cine au fost pionierii. Pornind de la această premisă, ne-am gândit că şi fotografilor care ne citesc le-ar fi de folos să ştie de unde a început scrierea cu lumină şi cine au fost primii "scriitori". O dată pe saptămână, Fotografa.ro te invită la lecţia [opţională, dar utilă] de Fotostorie. Îţi vom vorbi doar despre cei cu adevărat importanţi, vom încerca să-ţi oferim doar informaţiile esenţiale, într-o manieră în care să îţi placă să le citeşti, şi te vom face să uiţi de manualele de istorie. Spor la lecturat!
Din istoria camerelor foto – Fotostoria 6: Nippon Kogaku KK / Nikon
Compania Nikon este una dintre cele mai bine cotate firme producătoare de aparatură foto din lume, dar prea puţini ştiu azi de unde a început totul.
Trei producători japonezi de instrumente optice s-au reunit, în 1917, sub numele de Nippon Kogaku KK [traducere – Industria (de) optică japoneză]. Compania produce binocluri, microscoape, instrumente de măsură, lentile şi aparate foto. Lentilele Nikkor [care şi azi stau la baza obiectivelor cu acelaşi nume] sunt lansate pe piaţă în anul 1932. În 1948 este lansat Nikon I, primul aparat foto de mici dimensiuni produs de firma Nippon Kogaku KK.
Din nou, publicitatea îşi spune cuvântul: datorită promovării pe care i-o face cotidianul NY Times – care menţionează infinita superioritate a camerei Nikon faţă de alte camere de pe piaţă, Nikon devine un nume cunoscut şi apreciat pe tot globul. Ulterior, Nippon Kogaku deschide, pe rând, sucursale în SUA, Canada, Elveţia şi Olanda. Primul SLR marca Nikon [Nikon F] apare în 1956.
În cea de-a doua jumătate a secolului XX, compania este în plină ascensiune: este deschisă o nouă fabrică, sunt inaugurate galeriile Nikon House la New York, sunt lansate încă două camere Nikon SLR, iar Nippon Kogaku KK devine partener NASA, furnizând aparatele foto ce urmează a fi folosite în navetele spaţiale.
În 1988, Nippok Kogaku KK devine Nikon Corporation. Mai târziu, în anii ’90, sunt aduse pe piaţă Nikonos RS [primul SLR underwater cu autofocus], Nikon F5 [considerat cel mai performant SLR], seria Nikon Coolpix [primele aparate digitale produse de Nikon] şi Nikon D1 [primul Digital SLR].
Citesc textele lui Harris Wallmen de când aveam vreo 15 ani, şi nu ţin minte să fi fost editorial de-al lui care să nu-mi fi înmuiat genunchii. L-am descoperit ca pe un om blând, de un calm inimaginabil, împăcat cu el şi aflat în echilibru cu toate cele din jur. Exact aşa cum ar trebui să fie un karateka şi, până la urmă, exact aşa cum ar trebui să fie un artist. După părerea mea, Harris e un adevărat eşantion de trai sănătos şi fericit, şi sper din suflet că pe lumea asta sunt mulţi ca el. Dacă începi să citeşti interviul acesta, te rog opreşte muzica sau televizorul, încheie-ţi discuţiile cu cei din jur, ia o pauză din tot ce faci acum şi concentrează-te doar asupra răspunsurilor lui. Merită. [Foto: Harris Wallmen]
[1.] Eşti fotograf, pictor, jurnalist şi karateka, iar uneori îmbini două sau mai multe din aceste ocupaţii/pasiuni. Totuşi, cu care te identifici cel mai mult? Care ţi-e mai aproape de suflet?
Nu cred că sunt nimic din cele enumerate mai sus. Cred că sunt doar o formă de energie suficient de binecuvântată să se manifeste în toate aceste domenii care îmi sunt dragi în aceeaşi măsură. Într-un fel, îmi place să mă consider un samurai modern. Samuraii pictau, scriau haiku, erau caligrafi desăvârşiţi şi făceau toate acestea contemplând în permanenţă finitudinea şi perisabilitatea vieţii.
Când mă antrenez, mă antrenez, când pictez pictez şi când fotografiez fotografiez, iar în momentele acelea încerc să mă transpun în totalitate şi să acord fiecărei activităţi toată energia mea. Caut emoţia în orice fac, caut spiritul ascuns al lucrurilor şi printre toate acestea încerc să descopăr cine sunt. Care îmi e mai aproape de suflet? Toate. Cu care mă identific? Încerc să nu mă identific cu niciuna. Vreau să rămân un amator în ceea ce fac, adică să fac totul din dragoste. Şi sunt recunoscător pentru asta.
[2.] Cum te împarţi eficient între toate acestea? Câte ore are o zi de-a ta?
Nu mă gândesc niciodată în termeni de eficienţă. Dacă mă interesează ceva în mod special, atunci găsesc şi energia necesară şi, în general, rezultatele apar de la sine. În timpul zilei lucrez în redacţia Photomagazine, iar seara predau karate Kyokushin la CS Gym Oradea. Între cele două activităţi principale încerc să strecor şi restul.
[3.] Care a fost cel mai mare sacrificiu pe care l-ai făcut în favoarea unei pasiuni şi totodată în defavoarea alteia?
Nu a trebuit niciodată să fac sacrificii, sau cel puţin nu am simţit niciodată asta. Totul e o binecuvântare şi sper să nu uit asta niciodată.
[4.] Care a fost cel mai mare eşec pe care l-ai suferit în carieră?
Nu ştiu să fi suferit eşecuri, sau cel puţin eu nu am simţit aşa ceva. Şi asta pentru că nu mă interesează nici succesul. Eşecul e doar faţa cealaltă a unei monede pe care se află succesul. Dacă nu te interesează o parte a monedei, nu te va atinge nici cealaltă. Mult mai mult mă interesează jocul şi felul în care îl joci.
[5.] Unde începe şi unde se termină arta fotografică? Care e graniţa dintre o poză oarecare şi o fotografie catalogată ca “artă”?
Nu sunt în măsură să trasez această graniţă. Sunt oameni mult mai potriviţi care ar putea să ofere aici un răspuns. Pot, în schimb, să îţi reproduc un scurt episod care îmi place foarte mult, din biografia pictorului meu preferat, Mark Rothko. La un moment dat a fost întrebat de un critic ce reprezintă unul dintre tablourile sale, iar acesta a răspuns: “Se reprezintă pe sine”. Mi se pare extraordinar!
[6.] La un moment dat, una dintre picturile tale a fost plagiată. Care a fost prima reacţie pe care ai avut-o la aflarea veştii?
În mod normal nu m-ar fi deranjat absolut deloc, dimpotrivă aş fi fost bucuros că cineva a fost inspirat să pună mâna pe pensulă din cauza unei lucrări de-a mele, mai ales că e vorba de o jucătoare de tenis destul de cunoscută din România. Problema a fost că cel care m-a contactat a fost chiar clientul în proprietatea căruia se afla acum tabloul şi care m-a întrebat daca lucrarea lui e un fals sau o copie. Sigur că am fost puţin deranjat în momentul acela şi am fost nevoit să iau anumite măsuri pentru a dovedi că nu e aşa. Dar dincolo de toate, nu am nimic cu domnisoara care a copiat tabloul, dimpotrivă îi apreciez înclinaţiile artistice.
[7.] Te-ai mai confruntat vreodată cu persoane sau instituţii care nu ţi-au respectat drepturile de autor?
O singură dată, dar nu mă deranjează foarte tare. În multe rânduri mi s-au solicitat anumite lucrări sau texte şi le-am oferit cu mare plăcere. Nimic nu ne aparţine cu adevărat.
[8.] Crezi că există vreo soluţie eficientă pentru prevenirea acestor tipuri de furturi şi plagiate?
Legea. Există o legislaţie foarte clară în acest domeniu, pentru cei care se consideră plagiaţi sau furaţi.
[9.] De multe ori, editorialele tale din Photomagazine sunt semnale de alarmă privind diferite probleme, mai mici sau mai mari, ale societăţii. Ai luat vreodată în calcul demararea unor campanii pentru sesizarea/sensibilizarea opiniei publice cu privire la oricare dintre aceste probleme? [n.r. campanii în cadrul cărora fotografia să fie doar un mijloc secundar de exprimare, nu materialul esenţial al campaniei]
M-am gândit câteva clipe şi după aceea am realizat: Photomagazine e un astfel de proiect, în care de multe ori fotografiile vin în sprijinul unor astfel de tematici problematice. Nu mă pricep la organizarea de campanii, dar în cazul revistei e mai uşor pentru că nu numai noi suntem cei care încercăm să sensibilizam cititorii, ci şi ei trebuie să facă un pas înspre noi.
[10.] Uneori scrii editoriale în tonuri pesimiste, iar la final, în ultimele rânduri, readuci o rază de optimism în sufletul cititorului. Care e latura care te defineşte pe tine cel mai bine - pesimismul sau optimismul?
Nici una, nici alta. Încerc să fiu cât mai relaxat, dar şi foarte conştient. Iar dacă eşti cât de cât conştient nu ai cum să nu observi că lumea asta a luat-o razna. Şi nu ai cum să rămâi indiferent. Aşa că încerc să punctez anumite chestiuni pentru a-i ajuta pe cei interesaţi să devină mai conştienţi. E singura modalitate de a te putea schimba, de a-ţi putea schimba relaţionarea defectuoasă cu cei din jur şi cu natura. Conştienţa naşte empatie, iar empatia mută lumea din loc.
[11.] Consideri că fotograful [nu fotojurnalistul] are vreun rol în schimbarea lumii?
Au fost cazuri în care o fotografie sau o filmare au pornit războaie, au demarat campanii mondiale, au mişcat suflete şi energii. Sigur că modul în care cineva reuşeşte să înfăţişeze sau să surprindă o realitate poate schimba paradigme, cred asta cu toată convingerea. Fotografia e un instrument de trezire în mâinile unui maestru.
[12.] Ai urmărit îndeaproape povestea ultimului sas din satul sibian Gherdeal. Ţi-ai imaginat vreodată cum ar fi să fii ultimul de felul tău [varii - fotograf, pictor sau altceva] rămas într-un anumit loc?
Unul dintre filmele mele preferate este “I am Legend”. Scenele cu personajul principal singur, cu câinele lui, prin New York mi se par fabuloase. Mă încearcă o oarecare euforie la gândul acesta, dar e doar o fantezie, sunt conştient de asta. Ai nevoie de o tărie de caracter inimaginabilă pentru a putea trăi singur şi complet izolat cum o face Helmuth din Gherdeal. Era asceţilor autentici s-a încheiat însă. Suntem făcuţi pentru a fi împreună, dar culmea e ca nu reuşim să funcţionăm în acest fel decât dacă ne acordăm în aceeaşi măsură şi momente de singurătate. Dacă nu ajungem să ne urâm şi să ne călcăm în picioare.
[13.] “Nu-i lumină nicări/Or murit toţi oamenii…”. Cum ar fi dacă de mâine n-ar mai exista scriere cu lumină? Adică dacă – dintr-un motiv sau altul – nu s-ar mai putea fotografia? Cine sau ce ar muri atunci?
N-ar muri nimeni şi nimic. Oamenii ar găsi alte mijloace de exprimare. Acum 10 - 20.000 de ani erau cărbunii şi pereţii peşterilor, acum e aparatul foto. Cine ştie ce ne va aduce viitorul. Poate vom învăţa să manipulăm lumina pură.
[14.] În acelaşi univers absurd în care nimeni nu ar mai putea face fotografie, tu cum ai alege să transmiţi mesajele pe care astăzi le transmiţi prin fotografie?
Nu ştiu. Mă voi adapta. Poate că într-o lume viitoare, toţi oamenii vor devein maeştri şi ne va fi suficientă contemplarea creaţiei lui Dumnezeu, a naturii şi a cosmosului.
[15.] Dacă ai pierde definitiv toate fotografiile pe care le-ai făcut până acum, pe care ai regreta-o cel mai mult?
Nu aş regreta nici una. Nu e nimic de pierdut şi nimic de câştigat. Visez la ziua în care să termin un tablou şi după aceea să îl pun pe foc. Numai energia contează. Restul e vanitate şi deşertăciune.
[16.] Cu ce proiecte ai să ne surprinzi mai departe?
Am fost de curând la o stână din judeţul Alba, la baciul Nicolaie Lăzăreanu. Am finalizat proiectul “Toiag de lumină”, cu realizarea bâtei ciobăneşti, un obiect sacru din panoplia instrumentelor sacre româneşti. Simbolistica încrustată pe acest toiag e ireală, a fost o revelaţie pentru mine. Pentru cine e curios găseşte aici mai multe informaţii: http://www.abstractart.ro/blog/?cat=12 În privinţa proiectelor viitoare nu ştiu. Nu îmi fac niciun fel de plan, doar încerc să mă bucur de prezent. Altceva nu există. Cum va vrea Dumnezeu!
În primul rand, ca să fie totul clar de la început, mie nu-mi place Bucureştiul şi n-aş suporta nicicum să stau acolo. Majoritatea oamenilor îs bădărani şi nesimţiţi şi au o pasiune nebună pentru scandaluri şi certuri [preferabil desfăşurate în mijlocul străzii], iar oraşul e prea mare şi prea aglomerat.
Luna trecută am mers la Bucureşti în primul rând pentru Cafenea, iar în al doilea rând pentru revederea cu nişte oameni dragi care stau oribil de departe: Anca, Mădă şi Răzvan.
Am stat la Anca, într-un cămin deprimant şi ciudat de pe lângă Obor. În liceu, ea avea grijă de mine ca şi cum mi-ar fi fost mamă, nu prietenă. Ori de câte ori mă băgam în căcat [mai demult aveam un talent pentru chestia asta, acuma mi-am mai pierdut din îndemânare], ea mă scotea…şi dup-aia urla la mine câteva zile întregi. Mi-a fost colegă din clasa întâi până într-a doişpea [şi undeva pe parcurs mi-a devenit prietenă foarte bună], şi după liceu s-a luat şi s-a dus la facultă la Bucureşti. Motivele pentru alegerea asta încă mă depăşesc. Tot ce ştiu e că, din punctul meu de vedere, decizia o fost proastă. E mult prea departe de mine.
[dacă cineva se aştepta lamai multe poze cu Anca…ei, ghici ghici…ea nu prea stă la poze, deci asta e tot ce am cu ea de la Bucureşti]
Cu Răzvan m-am întâlnit de două ori, da’ în total nu cred că am stat mai mult de două ore de poveşti. L-am prins într-o perioadă ocupată, cu stand la Gaudeamus şi cu alte câteva proiecte pe cap.
[cu el nu am poze deloc; tocmai am scris că am stat doar două ore de poveşti]
Mădă e şi ea o parte preţioasă din minuscula mea listă de prieteni. Din păcate, o văd foarte rar; ne auzim doar la telefon şi ne trimitem scrisori [scrisori de-alea old school, cu plic şi timbru, nu mailuri]. N-o mai văzusem de la concertul Metallica, de mai bine de un an, aşa că abia aşteptam să mă întâlnesc cu ea. Ne-am văzut la Cafeneaua Fotografilor [şi am strâns-o în braţe de era să-i distrug spatele], iar în ziua următoare am stat cam o juma’ de zi cu ea şi cu Florin, timp în care ne-am plimbat prin Cişmigiu, prin zona Palatului Parlamentului şi apoi aiurea, prin oraş. În prima zi, după Cafenea, când au coborât cu mine la metrou, mi-au dat lacrimile imediat ce ne-am despărţit.
[hehe, cu ei am poze :) ]
De ce e mişto la Bucureşti? Păi, simplu: pentru că acolo stau o mână de oameni dragi mie. Şi da, omul sfinţeşte locul. Bucureştiul e frumos DOAR pentru că sunt ei acolo.
[P.S.: Pisicii din pozele de mai jos au fost tovarăşii noştri de drum înapoi spre Cluj. Stăpânii lor îi duc cu ei la Bucureşti în zilele lucrătoare. Îs bestiali animăluţii. Şi îi cheamă Tomi şi…Fili. Fili e – evident? – cel roşcat.]
…şi am reuşit, în sfârşit, să ajung şi eu la Bucureşti să particip la eveniment. Până acum, munca mea pentru proiectul Cafeneaua Fotografilor se rezuma la redactarea unui comunicat de presă. Iar pe colegii de la Fotografa nu i-am văzut niciodată, vorbim doar pe mail sau la telefon. Luna asta, la cea de-a patra Cafenea, mi-am luat inima-n dinţi şi rucsacul în spate şi am pornit-o către Bucureşti.
Bine, mi-a luat cam o oră să găsesc Club A [m-am învârtit ca un titirez pe străduţa aflată la zece metri de el] şi, chiar şi aşa, tot am ajuns prea repede. După vreo oră jumate în care m-am bucurat doar de compania sticlei de Cola, a venit Andrea [coordonatoarea proiectului Fotografa.ro – mai pe scurt, şefa]. Ideea noastră a fost să stăm la o bere şi o poveste împreună, da’ lumea începea deja să se adune şi erau cam multe de aranjat pe-acolo, aşa că am amânat distracţia. Mai apoi au venit Raluca şi Roxana, iar mai mai apoi, Geo şi Mircea.
Lume s-a strâns destulă, fetele ziceau că e mai bine decât altădată. Fotografiile prezentate au fost destul de bune, deşi nu toate respectau tema [“Fotojurnalism”]. Totuşi, concurenţii m-au surprins destul de neplăcut prin reticenţa cu care primeau criticile. Unii începeau să spună că “Ştiţi, da’ e fotografie făcută pe film…”, “Da’ eu am prezentat fotografia asta şi în cadrul evenimentului X, dar cei de acolo au lăudat-o…”, “Ba da, cum să nu fie fotojurnalism?” şi tot aşa. Majoritatea argumentelor erau puerile de-a dreptul. Ce contează că e fotografie pe film? Ce relevanţă are asta? Ţi s-o spus că fotografia nu transmite nimic – n-o să se schimbe cu nimic asta dacă ne spui că e pe film.
[Andrei Pungovschi şi Mihai Vasile]
Părerea mea e că majoritatea veniseră acolo cu gândul că toţi o să picăm pe spate la vederea fotografiilor lor şi că o să plouă cu laude necontenite, că Andrei Pungovschi şi Mihai Vasile or să pice şi ei pe spate ş.a.m.d. . Şi n-a fost chiar aşa, deci s-au cam supărat toţi. Păcat. Mie cam toţi mi-au părut fotografi buni, da’ dacă la douăzeci şi-un pic de ani îs aşa plini de ei…e cam nasol.
[Andrea - interviu pentru TVR :) ]
Mi-a părut rău că nu am putut sta mai mult cu colegii de la Fotografa [urma vineri, şi eu păream să fiu singura de pe-acolo care trage chiulu’ de la şcoli], mi-a părut rău că nu am putut sta la o bere şi o poveste cu Andrei Pungovschi, aşa cum ne înţelesesem [el trebuia să plece urgent din oraş, aşa că nici vorbă de rămas pe-acolo după Cafenea], mi-a părut rău că tre să amânăm atâtea beri şi atâtea discuţii pentru data viitoare când voi veni la Bucureşti. Sper ca asta să se întâmple curând.
[oferirea/primirea premiilor]
Una peste alta, mie mi-a plăcut Cafeneaua. Astfel de proiecte ar merita organizate mai des, şi de către alţii [ca să putem participa şi noi, bwhahahaaaa!!]. Da’ pentru ca astfel de proiecte să aibă succes, oamenii ar trebui musai să înveţe să fie mai deschişi la critici.
În orice domeniu ai activa, e util să ai habar de unde s-a pornit şi să ştii cine au fost pionierii. Pornind de la această premisă, ne-am gândit că şi fotografilor care ne citesc le-ar fi de folos să ştie de unde a început scrierea cu lumină şi cine au fost primii "scriitori". O dată pe saptămână, Fotografa.ro te invită la lecţia [opţională, dar utilă] de Fotostorie. Îţi vom vorbi doar despre cei cu adevărat importanţi, vom încerca să-ţi oferim doar informaţiile esenţiale, într-o manieră în care să îţi placă să le citeşti, şi te vom face să uiţi de manualele de istorie. Spor la lecturat!
În continuare, în culori - Fotostoria 5: fraţii Lumière
Odată cu creşterea popularităţii fotografiei, tot mai mulţi au început să-şi pună întrebări referitoare la o eventuală posibilitate de realizare a imaginilor în format color.
În 1903, fraţii Auguste şi Louis Lumière, ambii fotografi, creează primul aparat de filmat din lume, pe care îl folosesc atât la înregistrarea imaginii video, cât şi la proiecţii. Constată că ar beneficia de un public mai numeros dacă ar putea proiecta imagini color, aşa că încep să coloreze, manual, cadru cu cadru. Ceva mai târziu, cei doi îşi dezvoltă considerabil tehnica, aducând pe piaţă primul sistem de imagine color – Autochrome Lumière, pe care îl aplică şi în cinematografie, şi în fotografie. Culoarea este dată de alăturarea plăcilor fotografice: trei plăci [fiecare sensibilă la una din culorile spectrului RGB] suprapuse compun o fotografie color transparentă.
Tehnologia peliculelor color este dezvoltată, mai târziu, de companiile Kodak [în 1935, prin tehnica numită Kodachrome] şi Agfa [în 1936]. Pe baza acestora sunt realizate, mai apoi, tehnicile utilizate de mai toate companiile producătoare de aparatură foto din lume.
[Foto: portretul fraţilor Lumière; autor necunoscut]
