[1.] “7 zile” e unul din cele mai cunoscute grupuri foto din România. Consideraţi că succesul fiecăruia dintre membri ar fi putut fi acelaşi şi individual, în lipsa grupului?
Pentru unii da, pentru ceilalţi probabil că nu. Nu ştiu dacă pot face acuma, repede, o clasificare, dar sunt sigur că Cosmin Bumbuţ, Alexandru Paul, Petruţ Călinescu îşi merită locul în aşa-zisa “ierarhie fotografică”, chiar dacă sunt sau nu membri ai grupului “7 zile”. Indiscutabil, sunt fotografi foarte buni – dacă nu cei mai buni.
[2.] La ce se rezumă, până la urmă, “7 zile”?
“7 zile” este un grup care s-a cristalizat şi s-a dezvoltat pe o anumită traiectorie şi, ca orice grup, are evoluţia lui, are o anume personalitate – personalitate care, sigur, este direct dependentă de personalitatea fiecăruia dintre membri. Atunci când participă la proiectele grupului, fiecare se înscrie într-un anumit spirit de grup. În rest, fiecare îşi vede de treabă. Nu suntem o castă, o sectă fotografică, nu suntem ceva anormal. Suntem nişte oameni normali, care pas cu pas am reuşit şi am dezvoltat acest proiect.
[3.] Cum ajungeţi să fiţi “ales mereu democratic preşedinte, după care complet ignorat”?
Nu ştiu în ce măsură e importantă chestia asta cu preşedinţia. Eu am mai fost preşedinte şi la alte cluburi şi asociaţii. Acolo [n.r. în citatul dat] e o autobiografie sau un CV subiectiv. Îmi permit şi eu să am anumite prezentări din acestea, mai puţin exacte. A fi preşedinte la o asociaţie, mai ales una fotografică, nu este cel mai comod lucru. Este, practic, în plus faţă de ceea ce fac membrii obişnuiţi, asumarea unei activităţi administrative.
[4.] Deci nici ca privilegii nu aveţi nimic diferit de ceea ce au restul membrilor…
N-am niciun privilegiu. Am doar privilegiul de a mă ocupa de administrarea contabilă… şi aşa mai departe.
[5.] Maramureşul e tema fotografică ce v-a consacrat atât pe dumneavoastră, cât şi pe restul grupului “7 zile”. Este o temă abordată frecvent şi de către alţi mari fotografi din ţară. Asta nu determină, oarecum, alunecarea în puternice clişee fotografice?
Maramureşul nu ne-a lansat pe noi, ca fotografi, pe niciunul. Nu ştiu nici dacă ne-a consacrat. Probabil că este o falsă imagine, ca urmare a albumului pe care l-am scos, cel cu Maramureşul. În principiu, consacrarea membrilor acestui grup a avut loc înaintea înfiinţării grupului. Asta a fost una din chestiile specifice ale grupului “7 zile” şi ale altor proiecte pe care le-au iniţiat Cosmin Bumbuţ şi Silviu Gheţie, şi anume a propune nişte idei unor oameni care au deja ceva dovedit în spate – din punct de vedere fotografic – şi care deja s-au consacrat cumva. Nu putem vorbi de o consacrare datorată temei Maramureşului. Dimpotrivă, grupul nostru a propus un anti-clişeu al Maramureşului, adică o imagine exact opusă celei pe care o cunoaşte marea masă [Maramureşul istoric, Maramureşul etnografic, Maramureşul folcloric, Maramureşul plin de tradiţii]. Asta face diferenţa între albumul nostru şi alte albume despre Maramureş.
[6.] Aţi avut numeroase expoziţii personale şi albume colective. Pe de-o parte, expoziţia e personală, dar perisabilă; albumul, pe de altă parte, e colectiv, dar rămâne, e mai puternic în proba timpului. Aşadar, care e mai de preţ?
Indiscutabil, albumul este mai important, pentru că, aşa cum ai spus şi tu, acela rămâne. Şi expoziţiile sunt importante, pentru că îţi dau şansa să te verifici vizavi de public. Şi nu e puţin lucru, zic eu. Până la urmă, cam toţi fotografii ajung, într-un anumit moment, să testeze această întălnire directă cu publicul. Expoziţia are rolul ei, şi îţi permite să experimentezi, să încerci anumite abordări mai puţin cristalizate. Publicarea albumelor fotografice este ceva mai selectiv, acolo eşti mai atent la materialul pe care îl publici. În funcţie de proiectul în sine, munca la album este axată mai mult spre fotografia mai trainică, mai de valoare, care să rămână. Într-o expoziţie îţi permiţi să experimentezi diferite modalităţi de a interacţiona cu publicul. Expoziţiile pot fi mici spectacole, până la urmă. Momentul este mai intens, dar mai scurt. Într-un album se clădeşte ceva mai trainic.
[7.] Şi de care din expoziţiile de până acum sunteţi cel mai încântat?
Acuma, sincer, eu sunt încântat de toate, pentru că aşa le-am făcut, cu plăcere. Cea mai proaspătă amintire mi-e expoziţia din Polonia, de la Bielsko-Biala. Dar şi expoziţia din Cluj, de acum doi ani, de la Muzeul de Artă, a fost o expoziţie foarte plăcută, pentru că au venit surprinzător de mulţi amatori de fotografie la vernisaj. Deci nu pot să zic că fotografia pe care am propus-o eu nu s-a bucurat de un anume interes.
[8.] Dumneavoastră profesaţi şi ca inginer. Fotografia rămâne undeva pe locul doi sau e la acelaşi nivel cu ingineria?
Dintr-un anumit punct de vedere, da, poţi să spui că pe locul doi. Dar…e discutabil, nu se ştie niciodată pe ce loc e.
[9.] În modul de gândire şi de vizualizare a unei fotografii, contează vreodată faptul că sunteţi şi inginer?
Indiscutabil, toate contează. Probabil că da, nu ştiu. Asta trebuie s-o spună cei care se mai uită la fotografiile mele. Bine, ideal este să îmbini profesia şi pasiunea într-o singură activitate, dar eu aici am ratat, nu am reuşit. Aşa că pentru bani trebuie să fac o muncă, şi fotografia o fac – când mai bine, când mai rău – din pasiune.
[10.] Pe majoritatea forumurilor româneşti de fotografie sau pe siturile ale căror articole admit comentarii ale cititorilor, se nasc, aproape inevitabil, fel de fel de certuri şi discuţii aprinse. Am observat că uneori şi dumneavoastră intraţi în astfel de dezbateri, pentru a lua apărarea unui coleg sau pentru a corecta anumite greşeli. Mai are rost să vă implicaţi în astfel de discuţii, dacă ştiţi că se ajunge la certuri?
Atunci când am scris, probabil că am considerat că merita să îmi exprim un punct de vedere. Tot timpul am fost de părere că trebuie să te implici ca să împingi căruţa, dar mai nou m-am cam retras, pentru că nivelul discuţiilor şi nivelul de educaţie al celor care mişună pe situri parcă scade pe zi ce trece. Şi atunci, de multe ori, constaţi că încerci un dialog şi de fapt e un dialog al surzilor, pentru că n-ai cu cine vorbi.
[11.] Care e părerea dumneavoastră despre presa românească – print sau online – nişată pe fotografie?
Nu prea există aşa ceva. În România lipseşte acest segment de presă, de literatură, de preocupare privind fotografia şi estetica fotografică. Dacă prin lume, oriunde te duci, găseşti un sistem de valorizare a fotografiei, la noi încă aşa ceva nu există; nu există critici specializaţi în fotografie, nu există o revistă serioasă de fotografie, nu există lucrări serioase de fotografie, aşa că cine studiază fotografia în ziua de astăzi trebuie să apeleze la bibliografie exclusiv străină.
[12.] În condiţiile în care presa fotografică print a dispărut aproape de tot din România, consideraţi că internetul e o alternativă fericită?
Internetul este la nivelul acestei fotografii comerciale. Pe internet găseşti informaţii primare, neselectate. Se preiau, din zbor, materiale, se dau mai departe… Nu ştiu cât poate să ajute internetul, altfel decât să îţi dea o idee despre domeniul respectiv. În niciun caz nu cred că poţi evolua strict pe internet. În Ungaria, de exemplu, există un muzeu naţional al fotografiei, care scoate buletine periodice, unde găseşti note bibliografice, găseşti biografii ale fotografilor, găseşti evoluţia lor şi aşa mai departe. Este important pentru un tânăr să aibă acces la asemenea materiale, pentru că îşi poate forma o idee, dacă vrea să devină fotograf: cum ajungi fotograf, unde poţi să ajungi dacă eşti fotograf, ce trebuie să faci ca să ajungi fotograf profesionist, de exemplu, şi aşa mai departe. La noi, dacă eu vreau să fac fotografie, ce fac? Îmi cumpăr un aparat, consiliat de 4000 de habarnamişti de pe internet, şi ce fac cu el?
[13.] Şi dac-ar fi ca azi să aveţi din nou douăzeci de ani şi s-o luaţi de la capăt, dar fără cei ce v-au fost alături până acum, fără oamenii pe care i-aţi cunoscut, cum v-aţi descurca?
Evoluţia mea a fost oricum grevată de o lipsă totală de bibliografie şi referinţe. La douăzeci de ani aveam ca bibliografie revista “Sovietikue Foto” şi cam atât. Acum nu există repere foarte multe autohtone, în schimb există accesul la literatura de specialitate din toată lumea, ceea ce înainte nu era accesibil. Acum se găseşte bibliografie, dar nu cred că e prea multă pe internet, ci mai mult la bibliotecă. Până în 1980, eu am văzut doar două albume foto occidentale: Diane Arbus şi Jan Saudek, şi pe alea le-am avut în mână o juma’ de oră. Nici nu aveam de unde cumpăra alte albume. Acum, în schimb, dacă vrei să faci fotografie, ai această posibilitate, să te duci şi să te pui la punct citind cărţi, citind manuale, consultând albume şi alte lucrări… acum chiar sunt accesibile toate.
[14.] Şi cum stau lucrurile la nivelul posibilităţilor de promovare a unui fotograf?
Nu ştiu, pe mine promovarea fotografilor nu mă prea interesează. Nefiind un profesionist, promovarea nu a fost niciodată pentru mine o preocupare deosebită. Te promovează fotografia pe care o faci. Poţi să comentezi, mai mult sau mai puţin inteligent, nu cred că la final contează altceva decât fotografia pe care o faci şi, sigur, un pic de şansă.
[15.] De-a lungul anilor, aţi fost implicat în mai multe fotocluburi şi grupuri foto din ţară. Fără să vă cer să le ierarhizaţi sau să alegeţi o favorită, o să vă invit să-mi spuneţi care e succesul unei astfel de organizaţii.
Nu ştiu care e succesul longevităţii, pentru că niciuna n-a fost prea longevivă. Există o dinamică a evoluţiei grupurilor, şi asta presupune, ca orice fenomen, o dezvoltare, apoi o involuţie. Eu am fost membru la fotoclubul “Universitatea” din Cluj, condus de Mircea Albu, în anii de maximă efervescenţă a clubului. Erau printre membri domnul Feleki Karoly – acum decan la facultatea de foto [n.r. Academia de Arte Vizuale Ion Andreescu, Cluj-Napoca], Feleki Istvan - fratele lui, care e fotograf la muzeu, Dorel Găină – profesorul de la foto [n.r. Universitatea de Arte şi Design, Cluj-Napoca], Florin Andreescu… Pe atunci, niciunul nu era fotograf profesionist, eu eram student, şi eram membri la clubul foto – care s-a dovedit un club extraordinar pentru că ne-a reunit. Am avut norocul să aparţin unui grup care chiar a avut, atunci, personalităţi extaordinare, consecrate ceva mai târziu. Am fost, apoi, membru activ în grupul speologilor din Cluj, unde domnul Cristian Lascu, pe vremea aia speolog la Institutul de Speologie din Bucureşti, era foarte activ în cadrul grupului nostru. Şi atunci, fără să ştiu eu că va ajunge redactor-şef la National Geographic şi că va ajunge unul dintre cei mai mari speologi din lume, am lucrat împreună trei albume fotografice, despre peşteri şi despre Munţii Apuseni. Mai apoi a venit acest proiect, “7 zile”, care acum este cel mai cunoscut şi care, iarăşi, are farmecul lui. Faptul că grupul a reunit fotografi foarte buni a adus după sine o stare şi o simulare extraordinară. Aşa că, ce să zic? Am avut un mare noroc în viaţă, cred. Din grup în grup, am avut şansa întâlnirii, peste tot, de oameni deosebiţi.
[16.] În toţi aceşti ani, care au fost momentele-cheie în evoluţia dumneavoastră ca fotograf?
Nu vreau să dramatizez sau să exagerez, oarecum, perioada respectivă, dar până la urmă mă înscriu într-un fel de curent general care e acum pe piaţă: revizualizarea anilor pre-revoluţionari. Am avut şi eu, atunci, un moment în care am vrut să spun ceva. Nu prea puteai să spui mare lucru “la liber”, şi am ajuns la soluţia de a mă exprima prin fotografie. În ’85 am făcut un reportaj la o casă de copii - material care m-a marcat puternic şi în urma căruia am rămas atras de fotografia socială. Parcă atunci fotografia avea o încărcătură socială mai mare. Era şi oarecum interzisă; a aduce în faţa oamenilor imagini, altele decât peisaje şi floricele, era oarecum dificil. Societatea era mai restrictivă, şi parcă simţeai nevoia să spui anumite lucruri. Pentru mine, cel mai simplu a fost să le spun făcând fotografii despre anumite subiecte.
[17.] Vă mai amintiţi primul cadru pe care l-aţi fotografiat?
Da, sigur. Erau trei copilaşi, trei fetiţe care vindeau ghiocei, într-o primăvară. Şi fiecare fetiţă avea o altă expresie a feţei. A fost prima fotografie pe care am developat-o, am mărit-o şi, când m-am uitat la ea, am fost extrem de încântat. Începând cu acea fotografie a venit bucuria de a face fotografii.
[18.] Cum v-aţi simţit când aţi lucrat prima dată pe digital?
Păi, ca orice involuţie, destul de neplăcut. Oricum, tehnic vorbind, digitalul nu era chiar pus la punct când am ajuns eu să lucrez pe el, acum 5-6 ani.
[19.] Care e regiunea Maramureşului de care vă simţiţi cel mai apropiat?
Cel mai apropiat mă simt de Sighet, acolo m-am născut. Să nu crezi că sunt un fel de patriot local, în niciun caz. Nu am astfel de slăbiciuni. Am umblat mult prin ţară, nici nu am stat prea mult prin Maramureş. Nu mă pot lăuda că sunt un “fiu al locului” care îşi trage seva din ţărâna natală… Cu estetica locului nu le prea am, nu sunt un foarte pasionat fotograf de peisaje. În Maramureş, o notă specifică o dau oamenii, din punct de vedere al fotografului. Aici, oamenii sunt calzi, sunt extrem de deschişi, sunt foarte relaxaţi în faţa aparatului de fotografiat…este un paradis al fotografilor de orice fel să facă fotografii în Maramureş. Poate şi pentru că atâţia fotografi i-au bătut cărările, că deja oamenii îi percep ca un fel de peisaj local.
[20.] Ce zi din cele 7 reprezentaţi dumneavoastră?
Nu ştiu ce zi să reprezint. Ziua liberă, probabil.
[21.] La zece ani de “7 zile”, privind înapoi, aveţi vreun regret?
Eu, unul, nu am regrete. Neavând ceva concret să ne propunem la constituirea grupului, nu prea putem să avem regrete, pentru că nu am stabilit anumite scopuri. Grupul s-a constituit spontan şi va rezista atâta timp cât plăcerea de a face fotografie în comun, pe anumite proiecte, va exista.
[22.] Ce proiecte, individuale sau de grup, aveţi în plan?
Nu pot să vă vorbesc decât despre proiectele mele. Aş vrea să-mi finalizez seria “Oameni şi cruci” - pe care am început-o acum 7-8 ani şi care nu se mai termină, aş vrea să-mi organizez vreo două expoziţii personale, o expoziţie retrospectivă, aş avea vreo două-trei proiecţii de diapozitive/slide show-uri… Deci am, aşa, proiecte de-astea de fotograf amator. În schimb, cred că ceilalţi membri ai grupului lucrează şi pe proiecte serioase. Ca grup, ceva concret deocamdată nu avem. Probabil vom continua proiectul “Petrila”, care se pare că a fost o idee foarte bună, propusă de Petruţ Călinescu şi Bogdan Croitoru.
