“De Crăciun, fii mai bun…”

“De Sărbători, deschide-ţi inima şi fii mai bun!”, “Măcar de Crăciun încearcă să fii bun!”… cam pe tiparul ăsta vin cele mai enervante mesaje şi urări pe care le primesc sau le citesc prin ziare şi reviste.

Da’ de ce îmi spun să fiu bun doar de sărbători? De ce nu-mi spun “Azi, 24 mai, fără vreo ocazie specială, fii mai bun! Şi mâine fă la fel, şi poimâine la fel!”? De ce trebe să fie Crăciun ca să-mi spună să-mi deschid inima? Adică e ok, restul anului pot să mi-l petrec fiind o scorpie, fiind un criminal în serie sau orice altceva, da’ de Crăciun hai să fiu simpatic.

Citisem mai demult, într-o revistă, un articol despre cât de superficiali suntem, şi m-am cutremurat de cât de dureros de adevărat era tot ce scria acolo. “De ce, atunci când primim musafiri, scoatem tacâmurile din argint, iar în rest mâncăm şi din vase ciobite pe margini?” Ceva de genul ăsta era fraza care mi-a rămas în minte. Şi doare, pe cuvânt că şi acuma mă doare gândul ăsta. Pentru că tot stau să mă gândesc de ce trebuie să fie musafirul mai presus decât familia, de ce merită să aibă faţa de masă pusă sub tacâmurile bune şi sub şerveţelele cu brăduţ, când noi mâncăm zi de zi fără faţă de masă, cu tacâmurile cu mâner roşu, şi ne ştergem cu şerveţele de-alea galbene, la sul. Şi e chiar culmea, că musafirul ţi-e fix pix pe lângă familie, da’ pe el îl tratezi regeşte.

Mă gândesc de câte ori fac ordine în cameră pentru că vine careva la mine, da’ niciodată nu fac pentru că poate vine mama în camera mea mai târziu. Când vine mama la mine în cameră, întotdeauna e vraişte. Şi niciodată nu-i zic “scuze”, da’ când vine un musafir şi am o bluză şi-un pix puse aiurea, una-două încep cu “ioi, scuze dezordinea…”.

Şi-mi dau seama că prefăcătoriile [poate e exagerat cuvântul, da’ până la urmă cam asta e] astea îs idioate, şi-mi dau seama că fiecare din familie, în parte, e infinit mai preţios decât tooooţi musafirii de pe lume, da’ îs convinsă că gândurile astea n-o să mă schimbe prea tare. Data viitoare când vin musafiri, tot cu tacâmurile bune o să-i servim. Şi data viitoare când o să vină mama în camera mea, tot dezordine o să fie.

Dar versul complet era “De Crăciun, fii mai bun, fii adevărat…”

Stindardele din ceaţă

Torturând luna

De gheaţă albastră

Recuzită: cub de gheaţă artificial [adică bucată de plastic şi metal, sub formă de cub de gheaţă, care scoate lumini albastre, roşii şi verzi atunci când e pus în apă], pahar de ţuică [sau shot de tequila? :) ], pahar rotund, pahar de whiskey, trepied şi setări bune la cameră.

Bar

Poze de album

Cristina şi Iulia au decis că vor altfel de fotografii de album şi de sonet [altfel decât cele de la studio, care-s TOATE la fel], aşa că m-au sunat şi m-au chemat la o ieşire la poze.

Tre să recunosc că azi îmi pare rău că nu m-am gândit şi eu, acum doi ani, să-mi fac pozele altfel, şi că m-am lăsat pe mâna studiourilor. Mai ales că doamnele de acolo mi-au fotoşopat pistruii, mi i-au scos de tot. Şi m-am dus şi le-am întrebat de ce-au făcut asta, şi mi-au sugerat, subtil, că arăt urât cu pistrui şi că se aşteptau să mă bucur că au avut iniţiativa asta. Ei, nu m-am bucurat, da’ nici nu prea am avut de ales, pentru că fotografiile erau deja multiplicate. Aşa că eu, cea din album, am tenul lipsit de pistruii cei simpatici [de care sunt mândră, că-i am de la mama, şi de care NU, nu mi-e jenă deloc]. Ca să-şi amintească colegii cum n-am arătat niciodată.

Am înţeles că la Oradea este un studio foto care-ţi editează pozele foarte agresiv, cu culori schimbate la ochi/păr şi cu sâni măriţi. Jur că nu pricep fazele astea. Păi ideea albumului de-a doişpea parcă era să ne aducem aminte de colegii de liceu aşa cum au fost ei în liceu. Ori, eu dacă aş fi apărut în album super slabă, cu păr verde şi ochi albaştri, colegii n-ar fi zis “A, uite-o pe Filipaş”, ci ar fi zis “Uite-o şi pe deşteapta de Filipaş cum şi-o fotoşopat faţa şi corpul.” Şi ar fi fost super penibil. Da’, repet, am înţeles că acum se face asta destul de des.

Azi mă plec în faţa foştilor mei colegi de liceu, că niciunul n-o vrut editate pozele de album. Nimeni n-o vrut să arate mai frumos decât e, nimeni n-o vrut să aibă oceanul cu palmieri în spate.

Revenind. Cu mare, mare drag, şi foarte mândră de alegerile fetelor, vă prezint pozele de album/sonet cu Cristina şi Iulia. Poze deloc spectaculoase, dar făcute cu mult drag şi NEEDITATE, cu pistruii păstraţi acolo unde le e locul.

Tati, tati, ninge!!

De regulă, companiile de telefonie mobilă din România au reclame TV foarte faine. Mai puţin Zapp, cu spotul care mi-a traumatizat serios adolescenţa [ăla de toată familia se adunase în jurul bradului şi zbiera “Zapp…online!!”], şi mai puţin combinările la cartelă, care nu-mi plac nicicum.
Cosmote-ul are aproape mereu reclame simpatice, cu rare mici scăpări [“Mi-am încărrrrcat carrrrtela s-o sun pe Mirrrelaaaa, mai ieftin ca o Coooola…”].


Ei, ultima reclamă a lor e cu un tip care vrea să-i ofere copilului său zăpadă iarna. Îşi adună prietenii şi încep toţi să arunce scârţ [polistiren, pentru cei nefamiliarizaţi cu termenul] mărunţit de pe clădiri. Copilul, fericit de ninsoare, dar neştiind că tata e responsabil de ea, îl sună pe acesta, fericit, şi strigă “Tati, tati, ninge!!!”. [Exact în secunda în care am scris chestia asta s-o auzit reclama din camera cealaltă, de la ai mei. Rulează în FOARTE heavy rotation, tre s-o fi văzut şi voi.] Bănuiesc că ideea celor care au realizat spotul a fost să fie drăguţ, şi bănuiesc că mulţi telespectatori îl văd aşa. Da’ pe mine mă sperie urât de tot.

Pentru că mă văd pe mine, peste vreo zece-cinşpe ani, adunându-mi prietenii pe clădiri, cu saci de scârţ în braţe. Când oi avea eu copii, n-a mai ninge deloc. Le-oi povesti copiilor de zăpadă cum îmi povesteau ai mei de comunism.
O să le arăt ălora mici poze cu zăpadă şi o să-i duc apoi la congelator [o să-mi cumpăr un congelator stricat, special pentru asta] şi o să le explic “Uite, chestia asta de pe pereţii congelatorului era pe străzi mai demult, de o juma’ de metru grosime.”.


Şi e trist, e tare trist. Mi-e foarte milă de copiii de azi, şi mi-e mai milă de copiii pe care-i vor avea ei. Au pierdut iernile alea frumoase de care ne bucuram noi când eram mici.