În duminica de Electric Castle, pe la amiază, stăteam și bălteam în pat, în pijamaua cu minioni, citeam despre Algernon și flori și tocmai mă întrebam dacă mi-e musai să mă duc la bucătărie pentru un refill al sticlei de apă sau îmi permit să mă mai lăfăi sub pătură, cu prețul modic al deshidratării. Și cerul era aproape senin, păsările ciripeau drăguț, în casă era răcoare, copilul vecinei de jos făcuse o pauză de la plâns, nu era săptămâna mea de făcut curat în casă, m-am hotărât că nu e nici ziua mea de citit pentru doctorat, iar seara avea să aducă cu sine concluzia că mi-am trăit degeaba ziua. Și eram perfect împăcată cu gândul ăsta.
Dar apoi m-a sunat Bogdan, având funcția oficială de consilier la Primăria Sînpaul și funcția neoficială de om de care-mi pasă mult, să mă întrebe de ce sunt acasă și nu la cel mai tare eveniment din județul Cluj. Nu se referea la Electric Castle. O discuție despre cine-cât-e-de-fraier mai târziu, m-am dus cu el la Sînpaul, la zilele comunei. Și-a fost fain. Nu genul de fain în care se încadrează festivalurile la care mă duc de obicei, ci mai degrabă fain din ăla de când eram copil și mergeam la târgul din Șomcuta cu unchiu' Valer și nu-mi plăcea nimic în mod deosebit, da-mi plăceau vânzoleala și învârtitul pe-acolo degeaba. Și-ar fi fost și mai fain la Zilele Comunei Sînpaul, dacă nu ar fi insistat Bogdan că începutul potopului e semn că-i de mers acasă.
Și așa, dragii moșului, mi-am petrecut ultima zi de Electric Castle. Apăi, la Electric poate merge oricine...
