[1.] Aţi studiat Jurnalism atât în România, cât şi în State. Cum e şcoala de Jurnalism de afară în comparaţie cu cea de aici?
Şcolile de jurnalism la care am studiat în Statele Unite sunt cu vreo 60 de ani înaintea celor de aici. Asta şi pentru că meseria de jurnalist, în sine, este cu mult mai veche acolo decât la noi. Poate de asta nici nu trebuie puse în balanţă. În vremea când eram student aici, în Bucureşti, cursurile de jurnalism erau preponderent teoretice. Sper că lucrurile s-au schimbat între timp.
[2.] Consideraţi că nişte studii în domeniu [mă refer în special la studii superioare, nu la cursuri sau workshop-uri] sunt absolut necesare unui fotojurnalist de succes, sau că eficienţa şi calitatea acestuia nu depind de aşa ceva?
Un prieten înţelept, fotograf la o agenţie străină aici în Bucureşti, spunea că în viaţă sunt foarte puţine lucruri absolut necesare. Nu ştiu exact cum se cuantifică succesul unui fotojurnalist. Eficienţa şi calitatea muncii sale depind, probabil, de cantitatea de muncă pe care o investeşte în el/ea însuşi/însăşi. Cursurile de jurnalism ori fotojurnalism, la o şcoală bună, pot fi de mare ajutor. În acelaşi timp, sunt multe exemple de fotoreporteri grozavi care n-au călcat niciodată pe holurile unei şcoli de jurnalism.
[3.] În România, oamenii din presă sunt, în mare parte, priviţi ca nişte scursuri – şi uneori pe bună dreptate: la noi, presa tabloid e cea mai citită, iar DDD e lider de audienţe la televiziune. Cum e mass-media de afară faţă de cea din România?
Nu ştiu în baza căror studii a reieşit că oamenii din presă sunt priviţi atât de dur, dar ar fi fără îndoială foarte interesant să aflăm. Există, totuşi, unele rapoarte ale unor teoreticieni care studiază fenomenele mass-media, conform cărora, în diferite ţări, presa reflectă direct nivelul de cultură/educaţie al publicului său. Dan Diaconescu nu este mai bun ori mai rău decat Jerry Springer. Să nu uităm că, din aceeaşi telecomandă, telespectatorul român poate să aleagă TVR Cultural, National Geographic sau Discovery. Mass-media în străinatate este, ca şi în România, o afacere. Probabil că în vest există ceva mai mult profesionalism, care este legat, din nou, de vechimea acestei meserii pe meleagurile lor.
[4.] Cu toţii suntem de acord că, din punct de vedere calitativ, cei care deţin cifre mari de audienţe/tiraje în România sunt nuli. Cu toate acestea, media tinde s-o ia în direcţia lor, în loc să încerce să-i penalizeze pentru fiecare mizerie pe care o promovează. Eternul principiu “If it bleeds, it leads” a fost rapid adaptat, în locul “sângerării” făcându-şi loc scandalurile, hainele date jos, certurile în direct etc. Consideraţi că va exista, cândva, un viitor mai luminos pentru presa românească?
Nu cred că liderii de piaţă sunt nuli. Din contră, sunt nişte foarte iscusiţi oameni de afaceri, care exploatează la maxim tendinţele de care vorbiţi. Din păcate, cei care caută jurnalism de calitate au mai puţine opţiuni. Sunt convins că va exista, cândva, un viitor mai luminos. Facem jurnalism de 20 de ani. Să vorbim peste 50 de ani.
[5.] Se poate spune despre presa din România că are fotojurnalişti adevăraţi? Referindu-ne strict la cei angajaţi în presă, nu în agenţii.
Da, are, atât la ziare, cât şi la agenţii - care fac parte din presă. E o greşeală să eliminăm fotoreporterii de agenţie din categoria presă. Probabil că aveţi o accepţiune diferită a sensului cuvântului "presă".
[6.] Care sunt avantajele colaborării cu o agenţie de presă [faţă de munca de fotoreporter la ziar, de exemplu], din punctul de vedere al fotojurnalistului?
Nu putem să le punem pe cântar. Sunt prea multe variabile. Depinde de agenţie şi de ziar.
[7.] Cu ce alte agenţii de presă [din lume sau din ţară] v-ar fi plăcut să colaboraţi, în afară de cele două la care lucraţi/aţi lucrat?
Am colaborat cu mai mult de două agenţii, dar nu am nicio dorinţă anume asupra colaborării cu vreo agenţie anume.
[8.] Cum arată o zi din viaţa unui fotoreporter Mediafax, faţă de una a unui fotoreporter Associated Press?
Mă forţaţi să mă repet. Depinde. Un fotoreporter Associated Press care lucrează în Baghdad, Bucureşti sau la Olimpiada de la Vancouver au zile niţel diferite. Dacă ar fi să facem comparaţia dintre cineva de la Mediafax şi fotoreporterii agenţiilor străine din Bucureşti, e altă discuţie. Probabil că noi mergem la mult mai multe evenimente, în schimb îmi imaginez că, uneori, este mai stresant pentru ei datorită exigenţelor mai ridicate [deadline-uri mai scurte, competiţie mai dură cu fotografi din alte ţări].
[9.] Dacă ar fi să nu mai lucraţi ca fotojurnalist, înspre ce domeniu [sau înspre ce altă ramură a fotografiei, dacă aţi rămâne pe acest drum] v-aţi îndrepta?
Poate spre film.
[10.] Într-o lume în care posibilităţile tehnice sunt infinite, iar manipularea fotografiilor a devenit un obicei până şi în rândul celor mai prestigioase agenţii internaţionale de presă, cum rămâne cu caracterul veridic al fotografiei de presă şi, până la urmă, în cine se mai poate avea încredere?
La agenţiile internaţionale de ştiri, din câte ştiu, manipularea fotografiilor, bine reglementată, nu este un obicei, ci o excepţie. Faptul că au fost publicate ştiri despre manipulări de câteva ori în ultimii ani nu înseamnă că a devenit un obicei. Nu mi-e foarte limpede cum definiţi manipularea ori cum se negociază încrederea.
[11.] Acuma cu mâna pe inimă, dumneavoastră, personal, aţi recurs vreodată la manipularea fotografiilor? [vorbind aici doar despre cele de presă]
Cu mâna pe tastatură recunosc că folosesc zilnic manipularea fotografiilor, în termeni de culoare, contrast, claritate etc. Dacă prin manipulare înţelegem să plantez sau să elimin detalii din cadru, prin Photoshop, atunci îmi pare rău să dezamăgesc, dar nu practic.
[12.] Marii fotografi de presă ai lumii şi-au păstrat/îşi păstrează majoritatea fotografiilor în alb-negru. Mai e obiectivitate şi mai e transparenţă dacă sunt distruse toate culorile [iar publicul vede, automat, mult mai puţin decât fotograful]?
Christopher Anderson de la Magnum spunea că nu crede în obiectivitate, ci în onestitate. Subscriu. Oricum ar fi, nu cred că semnificaţia noţiunii se ascunde în spectrul de culori.
[13.] De foarte multe ori, fotojurnalismul e legat de durerea celor din jur. Trebuie imortalizate catastrofe, accidente, răni, suferinţă, iar chipurile oamenilor din imagini pot uneori să sfâşie chiar şi inimile celor care, mai târziu, privesc fotografiile în reviste sau pe internet. Cum vă simţiţi când sunteţi pus în faţa unui astfel de subiect, iar sarcina dumneavoastră este de a-l face cunoscut publicului larg?
Mă gândesc la situaţiile prin care trece zilnic un chirurg de la urgenţe ori un medic oncolog şi atunci emoţiile mele încep să pălească.
[14.] Dacă ar fi să vă puteţi reîncarna într-un fotojurnalist celebru, cine aţi vrea să fiţi şi de ce?
În pofida anonimatului, nu simt nevoia de reîncarnare.
[15.] Exceptând numele care au făcut istorie [Capa, Nachtwey, Dorothea Lange, Eddie Adams ş.a.m.d.], ce alţi fotojurnalişti consideraţi că sunt valoroşi pentru fotojurnalismul mondial?
Nu cunosc nevoile ori forma fotojurnalismului mondial. Cu toate astea, sunt convins ca exista sute de fotojurnalisti a caror munca merita atentie.
[16.] În ce se măsoară succesul unui fotojurnalist: în distincţii şi premii, în cifrele de pe fluturaşul de salariu sau în aprecierea publicului [apreciere care nu prea poate veni altfel decât în cuvinte]?
Bănuiesc că fiecare îşi stabileste singur aşteptările şi definiţia reuşitei. Chit că fiecare din recompensele pe care le-aţi enumerat sunt probabil binevenite, cred că e contraproductiv să te consideri de succes [altfel decât, poate, ca strategie de marketing].
[17.] Cu ce ar trebui sa se imbogateasca CV-ul dumneavoastra pentru a va considera implinit profesional?
Sper să nu ajung vreodată să mă consider împlinit profesional.
Excelent interviu.
RăspundețiȘtergereChiar mi-a facut placere sa stau sa il citesc pe tot.
Va multumesc mult.
RăspundețiȘtergereMa bucur ca v-a placut interviul.