În Guvern se ia în calcul introducerea unei noi ordonanțe de urgență pe tema aceasta, în vreme ce Regele Cioabă și acoliții săi amenință cu proteste dacă termenul de "țigan" va fi legalizat.
Oamenii își învață copiii să fie cuminți amenințându-i că, altminteni, "te dau la țigan" [sau, și mai tare, "te duc la medic să-ți dea injecție în limbă"]. Eu am avut noroc de părinți cu cap, care să nu mă amenințe cu așa ceva, dar la cămin toată ziua asta auzeam de la educatoare și bone.
În rest, fie că sunt numiți țigani sau romi, sunt la fel priviți.
Ciudat e că la televiziune apar doar acei țigani pe care denumirea de "țigani" îi jignește. Eu am cunoscut de-a lungul anilor mulți țigani, și niciunul dintre ei nu își spunea "rom". Cu toții erau mândrii de ei și de obiceiurile lor de țigani.
Ultimii țigani pe care i-am cunoscut au fost cei din Izbiceni, care s-au comportat absolut impecabil cu mine și cu ceilalți participanți la tabăra foto care au decis să le viziteze cartierul. Ne-am făcut poze cu ei, ne-au primit în casele lor, ne-au ghicit în cărți, iar țigăncile ne-au dat să le probăm hainele.
Țiganca a cărei fuste am purat-o în susul și-n josul Izbiceniului mi-a zis că arăt ca și una de-a lor, de-aia m-a îndrăgit din prima. Mi-a dat o fustă roșie și-o salbă cu bănuți și mi-a spus că vine seara în sat să și-o ia înapoi. Seara, a venit alături de copiii ei și de alți câțiva țigani. Am dansat împreună [bine, aici ne-au dat rău de tot clasă fetele țiganilor, care la 11-12 ani dansau fără nicio grijă pe tocuri înalte și subțiri - asta ca să nu mai zic cât erau de frumoase toate] și am stat de povești câteva ore bune.
Cineva din grupul nostru a pomenit ceva de romi în fața lor, și pe ei i-a deranjat treaba asta. Au întrebat-o de ce le e rușine să le spună "țigani", dacă lor nu le e rușine să se prezinte ca fiind țigani?
Și, până la urmă, tot acolo e. Însă "rom" sună, parcă, a politețe trasă de coadă.
