miercuri, 28 aprilie 2010

EuroArt Camp

Şi a fost EuroArt Camp. Şi după o săptămână de drumeţii şi de nopţi [cam] nedormite, am revenit la Cluj, am dormit până n-am mai putut şi acum am bateriile reîncărcate.


EuroArt Camp, proiect finantat de Comisia Europeana prin programul Tineret in Actiune, este o tabara foto internationala ce se va desfasura la Campina in perioada 19-26 aprilie 2010.

30 de tineri, 6 grupuri a cate 5 tineri fotografi din Germania, Estonia, Spania, Turcia, Cehia si Romania se aduna o saptamana pentru a isi pune talentul, creativitatea si abilitatile la incercare si a invata unii de la altii.

Programul contine workshopuri foto si video, jocuri de socializare si de dezvoltare personala, petreceri si multe altele.

La finalul taberei se va vernisa, la Casa de Cultura Geo Bogza din Campina, expozitia foto cu cele mai frumoase imagini realizate in cele 7 zile pe catre tinerii participanti.

Expozitia va fi apoi reluata, in prima parte a lunii mai, la Casa de Cultura a Studentilor Bucuresti, si va fi itinerata in cele 5 tari partenere la proiect.

Cazarea si masa sunt asigurate de proiect in proportie de 100%, iar transportul este rambursat in proportie de 70 %. <-- aşa suna comunicatul de presă, scris de şefa, ce anunţa lansarea proiectului EuroArt Camp.


Duminică, cu o zi înainte de tabără, ajunsesem deja la Bucureşti pentru alte treburi, urmând să dorm [tot] la Anca şi iau drumul Câmpinei undeva în după-masa următoare. Şi mă sună şefa spre seară şi-mi zice să nu pornesc de la Cluj, că poate nu se mai ţine tabăra. Că o fost figura aia cu norul de cenuşă vulcanică, spaţii aeriene blocate etc. Şi zic… “Bine, da’ dacă - prin absurd - aş fi deja la Bucureşti?” [eu eram la plimbare la ora aia, undeva pe Lipscani], şi Andrea îmi zice că na, asta e, să aştept veşti de la ea şi-om vedea luni ce-a fi.


Luni, în timp ce eram la interviu cu Sorin Onişor [interviul va apărea şi el aici cât de curând], mă sună Andrea şi-mi zice să mă duc către Câmpina, că spaţiul aerian românesc e deschis şi că, astfel, participanţii de afară vor putea veni şi ei.


Tabăra s-a ţinut, într-adevăr, dar din păcate programul iniţial a avut mult de suferit. Delegaţiile străine au ajuns cu întârziere [Cehia, Spania şi Turcia, plus un reprezentant al Germaniei] sau nu au mai ajuns deloc [Estonia şi restul de patru reprezentanţi ai Germaniei], iar asta a dus la decalarea programului de activităţi.


Nu o să mă apuc să rezum aici tot ce am făcut în cele 7 zile©, dar o să postez, totuşi, mai multe poze :)


[sala de curs]


[Muratcan, liderul echipei din Turcia]


[Tudor, România – “Hai, bă, că ţi-am zis că îs urât când fac poze”]


[Leandro, Spania]


[Kami “do you want some juice?”, Cehia]


[spaniolii în drum spre Braşov]


[Juan, Spania]


[cadouri de la turci]


[Andrada, România]


[Pedro, Spania]


[Bora, Turcia]


[Andrea, organizatoarea taberei]


[lupte romane :) ]


[spaniolii pozând în statui gay]


[Santy şi Leandro, pregătind seara interculturală spaniolă]


[participări active la selecţia fotografiilor pentru expo]


[Petr, Cehia, şi o bucată din Leandro]


[Ramona, Cehia]


[Mert, Turcia]


[Lenka, Cehia]


[Laurenţiu, România]


[Leo, Germania]


[Doria, România]


[Ramona şi Martin, Cehia]


[Duygu, Turcia]


[Radu & Co, la cota 1400, Sinaia]


[coborând “cu greu” de la cota 1400]


[Cansu, Turcia]


[dragonul chinezesc cel de toate serile, format din spanioli şi cehi]


Cam atât. Am să revin cu altele mai serioase, de la expo şi de la ce-am mai lucrat săptămâna trecută.


Hemoragie acvatică












vineri, 16 aprilie 2010

joi, 15 aprilie 2010

marți, 6 aprilie 2010

Interviu Vlad Eftenie

Are o meserie frumoasă – architect – şi o pasiune şi mai frumoasă – fotografia. Le îmbină în moduri originale, inovatoare, structurate sub forma unor materiale care stârnesc rapid interesul. Are idei multe, planuri cu duiumul şi energie suficientă pentru toate. Mai nou are şi statutul de doctor în arhitectură, dar nu îşi etalează proaspăt-dobânditul titlu decât atunci şi acolo unde e nevoie. Pune câţiva zâmbici şi câteva vorbe frumoase în fiecare mail, şi tind să cred că aşa face şi în discuţiile faţă în faţă. O parte din sufletul şi mintea lui Vlad Eftenie, în interviul ce urmează. [Foto: Vlad Eftenie]



[1.] Multe dintre fotografiile tale sunt, după cum tu însuţi le-ai numit, “urban stories”. Spuneai că, pentru a face fotografiile acestea, încerci să fii cât mai discret. Ai avut vreodată probleme cu oameni care te-au surprins fotografiindu-i şi au fost nemulţumiţi de asta?


Discreţia este o condiţie a instantaneului sincer. Cred că fotograful, în abordarea fotografiei de stradă, trebuie să fie un martor tăcut, orice influenţare a situaţiilor având ca prim efect dezechilibrarea resurselor spontane şi naturale ale acestora. Prezenţa fotografului se supune unor “strategii” necesare, încercarea de a evalua şi stăpâni imprevizibilul, fiind şi ea o condiţie de lucru. De altfel, imprevizibilul este acela care face atât de inaccesibil acest gen, în adevărata sa dimensiune epică şi poetică. O bună cunoaştere a comportamentului, a evoluţiei situaţiilor efemere, o doză de predicţie - sunt ingrediente pe care fotograful trebuie să ştie să le utilizeze în avantajul său şi al fotografiei sale. Plecăm de la premisa că oricine are drept asupra imaginii sale şi se poate opune fotografierii. Aici intervin strategiile de abordare: există situaţii pe care nu vrei să le ratezi şi atunci încerci să fii cu un pas înaintea subiectului. Aceasta este o condiţie optimă de realizare a demersului fotografic, iar “invizibilitatea” fotografului pe stradă este un rezultat al strategiilor proprii, ca prezenţă pe stradă.

În momentul în care eşti însă reperat, intervine “negocierea” cadrului. Există păreri care afirmă că pe stradă e bine să-ţi disimulezi intenţiile. Contrazic ferm această poziţie; disimularea [ca gest care ascunde] - din contră, putând atrage şi mai mult privirile. Eu adopt o prezenţă transparentă, îmi anunţ intenţia prin afişarea cât mai vizibilă a aparatului, iniţiind astfel primul pas al negocierii: cine nu doreşte să fie fotografiat, va opta pentru evitarea privirii aparatului. De aici, negocierea trece la o altă etapă, prin reperarea acelor situaţii şi persoane care acceptă prezenţa aparatului foto. În unele cazuri, negocierea se face din priviri, mediile culturale care acceptă prezenţa fotografului fiind cele mai accesibile. Atunci când contactul verbal devine necesar, noi tactici pot intra în acţiune, depinzând de situaţie, de modul de comunicare, de stare, de prezenţa de spirit. Uneori, contactul verbal constituie o etapă necesară şi plăcută, comunicarea pozitivă cu subiectul aducând cu sine poveşti noi, care devin substratul imaginii, în activitatea mea dialogul neavând în general rolul de a negocia o fotografie, ci povestea “de după”, fotografia fiind deja făcută în prealabil. Ţine de capacitatea fotografului [a se citi diplomaţie] să ştie să întâmpine şi să evite contactul şi urmările negative cu un subiect care poate refuza fotografierea [iar mediul autohton este foarte bogat în asemenea exemple], “limita” fiind ea însăşi o dimensiune negociabilă. Personal am avut, desigur, de-a face şi cu evenimente negative pe care le-aş fi putut preîntâmpina, experienţa se bazează însă şi pe acestea. Pentru mine, actul fotografierii aduce cu sine o stare pozitivă, gesturile şi modul de a fotografia fiind orientate exclusiv către o dimensiune pozitivă a contactului cu celălalt, cu necunoscuţii cărora încerc să le descopăr poveştile.



[2.] La ce te referi când spui că ai avut parte şi de evenimente negative?


Negativă devine o situaţie care escaladează însăşi reacţia negativă a subiectului şi depinde de câţiva factori. Ea apare atunci când, în ciuda precauţiilor sau a avertismentelor prealabile, ai făcut totuşi poza. De la simpla admonestare verbală până la interpelarea poliţiei, pot spune că s-au întâmplat multe, niciodată însă violente. Le rememorez anecdotic, sub formă de poveşti – şi sunt destule, ele depăşesc însă spaţiul acestui interviu. Pot spune că din ele trebuie să înveţi când nu trebuie să împingi limita, deşi acest fapt devine el însuşi subiect de studiu, împins mai departe. Nu trebuie uitat însă că scopul este fotografia, şi nu provocarea inutilă.



[3.] Ţi s-a întâmplat vreodată să primeşti reacţii negative de la oameni pe care i-ai fotografiat şi, mai apoi, şi-au văzut portretele publicate pe x situri?


Plec mereu de la premisa că nu aş publica ceva care ar atenta la imaginea cuiva, situaţiile fotografiate rămânând într-un plan poetic şi nu “de investigaţie”. E bine, însă, să te informezi, întrucât pot apărea şi situaţii mai “complicate”, cu tentă comică. Fotografiam, de exemplu, un cuplu care se săruta cu patimă, când la un moment dat ea mă roagă să nu public imaginile pe net, pentru că el ar fi căsătorit [cu altcineva, evident]; un muncitor de pe o schelă m-a rugat să nu public imaginile pentru că prietena lui ştia despre el că e barman; un al bărbat a venit după mine să mă întrebe ce fac cu pozele rugându-mă să nu le public pentru că nu vrea ca soţia lui să afle că atunci el era la cârciumă – poveştile sunt multe. Prin aceasta e bine să ştim, ca fotografi, că ceea ce vedem nu e mereu ceea ce pare, deşi suntem convinşi mereu că fotografiem simpla realitate. Mai mult, aşa cum am afirmat deja, mi-am propus ca prin fotografie să aflu poveştile oamenilor – fotografiate sau nu, ele există şi pot fi povestite, trebuie doar să te apropii de ele.


[4.] Şi te înduri să renunţi la a publica un cadru bun, dacă cei fotografiaţi te roagă asta ?


Nu pot spune că au fost dese aceste situaţii, cine s-a lăsat fotografiat şi-a dat acordul implicit, iar cine nu a ştiut că este fotografiat nu are cum să mă roage ceva, în principiu. Eu consider prezenţa oamenilor pe stradă ca pe ceva dat, fiecare dintre noi avem acces la imaginea şi prezenţa celuilalt, fotografia este doar un mijloc de fixare a observării. În general, fotografierea este un continuum, de la observarea situaţiei până la publicarea imaginii, dacă apare o sincopă pe drum [ca situaţia pe care o numeşti] trec mai departe, există multe alte imagini care merită o analiză şi, eventual, să fie promovate.



[5.] Cât timp petreci, în medie, într-un loc, “luând pulsul” străzii, înainte de a începe să declanşezi?


Pentru mine este foarte importantă conectarea afectivă la elementele care descriu cadrul acţiunii fotografice. În activitatea mea am denumit “imersiune în sit” acest proces de adaptare şi înţelegere a locului, de “respirare” a cadrului. Mai mult, “radarul” fotografului este conectat prin simţurile care încearcă să parcurgă toate planurile care alcătuiesc ambianţa – vizual în primul rând, auditiv, olfactiv, care contribuie împreună la conturarea unei stări. Prin stare, devin accesibile acele planuri de ordin subiectiv, invizibile, personale. Corelarea acestui plan cu cel potenţial obiectiv este în măsură să deschidă un gest fotografic cu o amplitudine sporită. Atunci când mizezi pe instantaneu, pe intuirea momentului decisiv – este esenţial să fii cu o mişcare înaintea subiectului, să poţi anticipa desfăşurarea acţiunii şi evoluţia subiectului astfel încât declanşarea doar să confirme simţirea secundei de graţie.

Cât timp cu siguranţă nu pot aprecia [cantitativ], depinde de mai multe variabile, printre care foarte importantă este starea proprie din momentul începerii gestului fotografic. Acesta e doar un punct de plecare - sunt deschis – şi asta este o condiţie de lucru, să mă încarc, prin adaptare, cu atmosfera locului astfel încât starea interioară să rimeze pe aceleaşi unde [pe cât posibil] cu locul şi oamenii. Vibraţia aduce cu sine conectarea sensibilă, şi gestul fotografic iese din planul observaţiei “reci”, neasumate. Prima declanşare e cea mai grea, apoi totul vine de la sine. Un loc “bun” este acela cu care pot rima şi care îmi oferă acea vibraţie care mă încarcă pozitiv, actul fotografieirii având pentru mine şi acest scop.



[6.] Ai anumite tipuri de spaţii de fotografiere preferate [de genul pieţe, parcuri, bulevarde etc. – unde să îţi găseşti mai uşor inspiraţia sau unde pur şi simplu, dintr-un motiv saul altul, să-ţi placă mai mult să ieşi la pozat]?


Locul preponderent de acţiune pentru mine este Oraşul. Probabil prin prisma formării profesionale, dar şi ca locuitor urban, oraşul constituie scena pe care o studiez în mod special. Trebuie menţionat faptul că fotografia în mediul urban se supune unor cu totul alte reguli decât cea în mediul rural, demersul fotografic necesitând o altă abordare, constrângerile fiind diferite. Cum am spus, consider oraşul ca fiind o mare scenă, având trecătorii, pietonii, oamenii ca actori ai unor gesturi efemere. Oraşul suprapune nenumărate straturi, atât fizice cât şi temporale, fiind un sistem complex a cărui descifrare necesită un efort susţinut şi chei de citire multiple, adaptate şi adaptabile prin prisma viziunii şi disponibilităţii creative a fotografului.

La prima vedere, putem afirma că mediul urban înseamnă şi presupune prezenţa străzilor, pieţelor publice, parcurilor, clădirilor, oamenilor, maşinilor, sunetelor, agitaţiei cotidiene – într-un cuvânt, Oraşul. Acesta se dezvoltă atât pe verticală, pe orizontală, în profunzime cât şi în timp, suprapunând timpul lung al istoriei oraşului cu timpii scurţi ai trecerii efemere. Conştientizarea acestor dimensiuni concomitente poate crea senzaţia de cuprindere dificilă, fotografia reuşind însă să le aducă la un numitor comun şi să le concentreze la capătul declanşatorului – aceasta fiind poate una din caracteristicile “magice“ ale fotografiei. Elementele fizice, precum strada, piaţa, prezenţa clădirilor şi a oamenilor sunt coordonate comune ale oricărui mediu urban. Spiritul însă este cultural determinat şi este caracteristic şi unic fiecărei “zone“ abordate, de la est la vest şi de la sud la nord. Fotografia mea încearcă să surprindă acest spirit al locurilor, încercând să afle atât diferenţe cât şi specificităţi, poveştile urbane aducând cu sine amprenta oraşelor parcurse. Ca exerciţiu, astfel se poate arăta prin ce anume Bucureştiul este diferit de Sibiu, Parisul de Viena sau Helsinki de Erevan [de exemplu] – strada, piaţa, clădirile, oamenii încărcând cu amprenta lor unică imaginile surprinse. O a doua privire, mai profundă, captează acele elemente care descriu ambianţa şi caracterul locului parcurs, căutând în acelaşi timp poveştile pe care momentele efemere le şoptesc fotografului.

Aşa cum spuneam mai devreme, inspiraţia mea depinde de capacitatea de vibrare a locurilor la care încerc să mă racordez în plan sensibil, şi mai puţin de localizarea precisă în cadrul ţesutului urban – fie strada, bulevardul, pieţele sau parcurile. Interesul meu este îndreptat către suprinderea şi aflarea poveştilor desprinse prin trecerea efemeră în cadrul spaţiului cotidian al oraşului, necunoscuţii împărtăşindu-mi o fracţiune de secundă, suficient însă cât să pot desena poveşti, pe pelicula.



[7.] Găseşti mai multă inspiraţie în locuri nou descoperite de tine decât în locuri prin care treci zi de zi, sau ţi-e totuna?


În fotografie, cele două momente/secvenţe sunt complementare şi nu pot afirma că o prefer pe una, celeilalte. Coroborate, acestea determină un gest fotografic amplu. Fiecare etapă are momentele sale cheie pe care eu le urmez şi le “ascult“ cu consecvenţă.

“Citirea“ la prima vedere aduce cu sine o vibraţie pură, fotograful nu cunoaşte încă dinamică locului şi nu este conectat la niciun reper anume; este o etapă de acomodare, de contact, de acumulare. Elementele de noutate sunt acum bogate în informaţii de orice natură şi determină o reacţie spontană, intensă. Este momentul în care orice poate impresiona, determinând declanşarea, chiar frenetică. Există păreri împărţite cu privire la felul în care fotograful ar trebui să trateze această etapă. Există părerea că mai întâi e bine să studiezi locul şi apoi să-l parcurgi fotografic, confirmând observaţiile bazate pe experienţa anterioară a locului. Eu prefer şi chiar caut contactul fotografic la prima vedere cu un loc, lăsându-mă ghidat de instinct şi emoţie, cea care determină declanşarea [în accepţiune proprie, emoţia este declanşatorul esenţial al gestului fotografic], preferând să cunosc locul prin fotografiere activă, şi nu doar pasivă, contemplativă. Experienţa mi-a arătat că reacţia spontană şi emotivă naşte cadre valoroase tocmai prin faptul că ele respiră emoţia “primei întâlniri“ cu locul, manifestată cel mai intens în această primă etapă de cunoaştere a unui loc. Cunoscând valoarea acestei etape, încerc să o emulez şi atunci când simt că locul îşi epuizează resursele poetice, deşi în fotografia urbană acest fapt este puţin probabil să se întâmple definitiv, oraşul fiind el însuşi un organism dinamic care evoluează constant şi se reinventează în fiecare moment, fotograful trebuind să fie conştient de acest fapt. A fi “turist” în propriul oraş este un exerciţiu pe care-l adopt de cele mai multe ori în Bucureşti, în căutarea acelei priviri neancorate încă în rutină şi neobosite în a căuta o nouă viziune.

Deşi prefer reacţia spontană a primei parcurgeri, “mirarea”, nu am rezistat niciodată tentaţiei de a aprofunda un loc. Există mereu un sentiment că mai e ceva de aflat, că nu ai reuşit să surprinzi încă esenţialul, că locul încă are lucruri noi de arătat – ceea ce este mereu adevărat, în lumina celor spuse mai sus. Această a doua etapă aduce cu sine cunoaşterea profundă a locului, reacţia fiind acum filtrată prin experienţa anterioară, pragul de declanşare al acesteia bazându-se pe stimuli mai puternici. Situaţiile parcurse sunt privite tocmai prin acest filtru ce adânceşte profunzimea demersului fotografic. Cadrele îşi pierd însă din spontaneitate, construcţia acestora fiind mult mai riguroasă prin prisma faptului că se aleg acele coordonate esenţiale, acum cunoscute.

Parcurgerea eficientă a celor două etape determină asamblarea unei imagini de ansamblu complexe a locului, cadrele alcătuind acele piese reprezentative ale “puzzle-ului” care este oraşul.


[8.] “Nu am rezistat niciodată tentaţiei de a aprofunda un loc.” Să fie vorba de un defect profesional aici? [‘defect’ privit nu din prima unui lucru negativ, dăunător]


Aş pune acest fapt mai degrabă în seama unei coordonate personale, aceea a curiozităţii. Desigur, profesional am o relaţie bine determinată cu oraşul, cu locuitorii săi, fotografia fiind în cadrul activităţii mele un instrument al observării şi investigării. Mai mult, fotografia este pentru mine, în plan personal, un instrument al cunoaşterii. Oraşul suprapune traiectorii, locuri, momente într-o infinitate de planuri, demersul fotografic încercând să le pătrundă în adâncime. Sunt însă conştient că gestul meu este subordonat viziunii proprii pe care încerc să o lărgesc cât mai mult, dar care nu-şi poate asuma integralitatea înţelegerii obiective [şi pe care nici nu şi-o propune]. Fiind conştient de multitudinea evenimentelor care se petrec concomitent, timpul este acela care aduce cu sine principala variabilă. A te afla la momentul [timpul] potrivit, în locul potrivit, poate fi o chestiune de şansă, ajutată prin intuiţie. În fiecare [alt] moment însă se pot petrece lucruri, cadrul cotidian este imprevizibil în mare măsură. Dacă ies luni dimineaţa pe stradă şi fotografiez un loc sunt conştient că marţi la aceeaşi oră s-ar putea petrece altceva acolo, sau miercuri seara, şi nu acolo ci la două străzi distanţă, la toamnă, în acelaşi timp şi la trei străzi distanţă sau chiar la un metru de mine s-ar putea întâmpla altceva. Aceste variabile sunt imposibil de cuprins, ubicuitatea nefiind încă o coordonată accesibilă, chiar şi fotografilor cu har. Curiozitatea este aceea care mă împinge să sper că voi afla ceva mai important la alt moment, în acelaşi sau poate în alt loc. Studiul aprofundat, aşa cum pot exemplifica prin parcurgerea centrului vechi al Bucureştiului, început acum 4 ani şi aflat încă în desfăşurare, sau studiul Parisului - sunt supuse acestei curiozităţi care aduce cu sine cunoaşterea locului şi oamenilor, a variabilelor şi acelor elemente definitorii ale locului. Cu cât cunoaşterea este mai largă însă, cu atât intensitatea trăirii scade, emoţia cedând locul unei linişti similare aceleia care se naşte când ştii că te afli printre oameni cunoscuţi, apropiaţi. Nevoia de noi emoţii şi vibraţii este aceea care mă împinge mai departe, în necunoscut, lăsând în urmă locurile vechi, acum “prietene”, cunoscute, care s-au lăsat cercetate şi privite îndelung.



[9.] Ce anume presupune “studiul aprofundat” al centrului vechi al Bucureştiului?


Studiul aprofundat îşi propune şi are ca urmare cunoaşterea sensibilă a unui loc, în sensul pătrunderii dincolo de limitele impuse de statutul de simplu pieton care parcurge zona, cu un acces şi o cunoaştere extinse; mai mult, înseamnă apropierea de oamenii locului, aflarea şi rezonarea la poveştilor lor, înţelegerea modului lor de viata, relaţionat cu locul; înseamnă să ştii ce se întâmplă la un moment dat, unde şi cu cine; de asemenea, înseamnă cunoaşterea “patologiei” locului, a dinamicii sale – atât construite cât şi umane. Desigur, acest fapt nu poate avea o acoperire globală. M-am ataşat în timp şi am descoperit o deschidere în zona Blănăriei de pe strada Franceză sau în câteva sectoare ale Căii Moşilor vechi, apropiindu-mă de câteva familii care locuiau temporar acolo. Timpul este dimensiunea esenţială a acestui excerciţiu, fenomenul apropierii având loc în timp, fiind treptat-treptat acceptat ca prezenţă non-agresivă, în faţa căruia oamenii îşi mărturisesc păsurile. Secvenţa Blănăriei mi-a oferit în timp tablouri memorabile, atât înainte cât şi pe timpul şantierului de reabilitare a infrastructurii şi renovării urbane. Oamenii ştiu că eu sunt acela care vine să facă poze, cu care pot schimba o vorbă tihnită, care le aduce poze cu ei şi are timp să-i asculte şi să-i privească, într-un cuvânt – cineva căruia îi pasă. Întâlnindu-mă cu ei pe stradă, în alte zone ale centrului vechi, ne salutăm, ne oprim să discutăm iar la faţa locului prezenţa îmi este acceptată, pozitiv. Pentru familiile de pe Moşilor am avut iniţiativă, odată, cu câţiva prieteni, să le ducem haine pentru anotimpul rece, condiţiile de locuire fiind sub-umane. Altă dată am asistat la un eveniment neplăcut, alături de echipele de pompieri, salvare şi poliţie. Te ataşezi de loc şi de oamenii săi şi îţi pasă, sincer, fotografia fiind deseori uitată în avantajul comunicării reale, ea nemaifiind un gest necesar.

Aşadar, cunoaşterea locului are loc prin atenta observare a rutinei cotidiene şi a oamenilor, purtători de poveşti.



[10.] Şi ai ales centrul vechi din considerente ce ţin strict de estetică sau ai avut şi alte motive?


Pentru centrul vechi am în primul rând o mare părere de rău, motivaţia depăşind cadrul acestei convorbiri. Estetica nu a fost un motiv - dinamica, evoluţia ţesutului urban şi unitatea stilistică interesându-mă ca arhitect. Am realizat faptul că şantierul de reabilitare se va extinde pe o perioadă nedeterminată, fapt care urma [şi chiar a făcut-o] să-i afecteze utilizarea curentă într-un mod care mi-a stârnit interesul, utilizarea spaţiului public fiind pentru mine un subiect de interes aprofundat şi în cadrul tezei de doctorat. Apropierea şi înţelegerea locului a avut loc în urma vizitelor nenumărate, la perioade scurte de timp. A fost o ocazie să studiez centrul vechi, loc pe care îl parcurgeam în general doar pentru a vizita consignaţiile cu aparate foto, peisajul uman şi construit nefiind neapărat prielnice unei promenade de plăcere, fapt care din păcate încă este valabil şi astăzi. Relaţionarea afectivă cu locuitorii acelor zone pe care le-am amintit mai sus s-a transformat într-un mobil al prezenţei mele constante.


[11.] Urmează să susţii o teză de doctorat despre fotografia de stradă. Spune-mi mai multe despre această lucrare.


În momentul publicării discuţiei noastre teza va fi fost deja susţinută. Fotografia de stradă este doar unul dintre subiectele tratate în cadrul lucrării. Cu titlu mai general, aceasta abordează investigarea în planul imaginii oraşului cu ajutorul instrumentului fotografiei. Lucrarea dezvoltă mai multe planuri teoretice complementare, având ca suport de studiu spaţiul public urban şi este construită din perspectiva arhitectural-urbanistică. Este adresată în primul rând arhitecţilor şi urbaniştilor, cărora le propune o metodă de inţelegere a oraşului, a funcţionării sale, fiind o pledoarie pentru apropierea de oamenii [locuitorii] care conferă noi sensuri, prin percepţie, la nivelul comportamentului reflectat în utilizarea directă a dispozitivelor spaţiale ale cadrului urban. Ţinând seama că produsul activităţii arhitecţilor şi urbaniştilor intră de la un moment dat într-o dimensiune care depăşeşte sfera proiecţiilor proprii obiectului de specialitate, oamenii [locuitorii] fiind aceia care creează noi sensuri şi reinventează, practic, în fiecare moment oraşul, este necesară cunoaşterea aprofundată a acestora şi a acţiunilor prin care se alterează continuu spaţiul acţiunilor cotidiene. Cunoaşterea obiectivă este necesar a fi extinsă, prin complementaritate, cu o înţelegere sensibilă a cadrului urban, în plan subiectiv, ştiut fiind faptul că fiecare persoană are o percepţie proprie subiectivă a realităţii. Pornind de la filosofia percepţiei, care consideră realitatea ca fiind alcătuită dintr-o infinitate de planuri [Kant], ştiind că oraşul se poate “scrie“ şi descompune ca un text [Payot, Derrida], locuitorii fiind aceia care produc la rândul lor cadrul cotidian [de Certeau], prin lectură [utilizare], oraşul necesită cronică [Mihali], fotografia fiind acel instrument capabil de a “scrie cu lumină“ [Niepce], având capacitatea să pătrundă realitatea constituită din planuri multiple într-un sistem în care fiecare devine oglinda celuilalt [Sontag]. Rezultatul vizual şi vizibil al investigării transgresează imaginea cadrului concret printr-o adevărată “alchimie“ ce oferă realităţii imediate întruchiparea într-o imagine nouă, încarcată fiind acum de sens şi semnificaţie prin însăşi complexitatea ingredientelor care o alcătuiesc, împărtăşind efemerului iluzia veşniciei.

Abordarea structurată a investigării evidenţiază resorturile metodei observării, prin implicarea unui demers fotografic, capabil să ofere observatorului [fotografului] accesul concomitent la studiul Spaţiului, al Societăţii - cu posibilitatea de a focaliza până la nivelul individului, a Utilizării şi Interacţiunii - specifice relaţiei sistemice a celor două dimensiuni majore şi a Timpului, factor cheie al evoluţiei societăţii şi puţin accesibil cu atâta dărnicie altor domenii, ca cel al fotografiei.

Multiplele criterii de analiză ale oraşului sunt considerate şi analizate prin procesul observării, investigarea aflând aşadar prin fotografie un instrument adecvat de “scriere“. Investigarea metodică necesită concursul unor competenţe specifice din partea observatorului, atât planul obiectiv cât şi cel subiectiv – prin coroborare, având capacitatea de a descrie un gest profesional adecvat, cât mai extins, destinat cunoaşterii.

Ca factor de noutate am introdus conceptele de “imersiune în sit“ - ca metodă de observare complexă şi “portret urban“, ca sinteză a investigării fotografice.

Cum lucrarea nu şi-a propus să fie un manual de fotografie, subiectul fotografiei de stradă este dezvoltat parţial, ca şi categorie tematică a fotografiei – instrument al procesului de observare şi investigare a imaginii oraşului. Mi-am propus însă să dezvolt acest subiect în lucrări ulterioare, fiind pentru mine un subiect de interes reflectat în activitatea mea fotografică. Aşa cum am menţionat – teza de doctorat este destinată unui mediu profesional specializat, capitolele care dezvoltă înţelegerea oraşului şi procesul de investigare fotografică fiind însă accesibile oricui este interesat de aceste subiecte [incluzând aici şi fotografia de stradă], textul fiind în curând disponibil [integral] atât pentru download în format electronic cât şi sub formă de carte.



[12.] În cazul tău se simte puternic influenţa meseriei [architect] asupra pasiunii [fotograf]. Ai putea, în punctul la care ai ajuns acum, să renunţi la una dintre ele şi să te dedici complet celeilalte?


Perioada elaborării tezei a realizat concilierea celor două domenii, relaţia fiind în final una de “congruenţă”. Iniţial fotografia a fost pentru mine o modalitate de a evada din constrângerile obiective impuse de domeniul arhitecturii, în fotografie simţindu-mă liber să fac ceea ce simt [fără condiţionările aduse de termeni ca beneficiar, structură de rezistenţă, buget, etc.]. Fotografia a fost [şi a rămas] un mijloc lipsit de condiţionările curente, o cale de a descoperi lumea şi pe mine însumi. Am propus punerea sa în slujba arhitecturii prin prisma celor aflate pe parcursul exerciţiului fotografic, într-o manieră umanistă, realizând faptul că aşa cum îmi este mie de folos – ca arhitect, poate fi şi altor arhitecţi şi domeniului însuşi. Astfel, nu se poate pune problema renunţării la una în favoarea celeilalte, gestul aducerii lor la un numitor comun fiind realizat, undeva într-un plan subconştient, poate tocmai pentru a preîntâmpina această dilemă. Fotografia rămâne o pasiune căreia, în plus, i-am oferit o cale de a se alia cu arhitectura, îmbogăţindu-se reciproc, din perspectiva subiectului studiat şi aprofundat.



[13.] Săptămâna trecută [n.r. 26 februarie] ai susţinut teza de doctorat. Cum ţi-a mers ?


Recunosc că am avut emoţii, urma să-mi prezint lucrarea în şedinţă publică şi să ascult referatele critice ale membrilor comisiei. Pe parcursul elaborării lucrării există mai multe întâlniri cu îndrumătorul care o dirijează. În cazul meu, de la un moment dat mi-am asumat integral atât metoda de lucru, cât şi teoriile elaborate şi dezvoltate, confruntarea cu comisia rezervând surpriza evaluării acesteia.

Şedinţa de prezentare a fost publică, au asistat cel puţin 60 de persoane [ceea ce a fost consistent, pentru o prezentare de doctorat]. Procedura de susţinere este o formalitate tehnică, dar desfăşurarea ei este flexibilă şi acceptă forme diverse de prezentare. Am propus o prezentare multimedia cu text, imagine, film şi sunet, în concordanţă cu poetica subiectului. Referatele comisiei au fost pozitive, câţiva invitaţi din public au luat apoi cuvântul şi au expus păreri al căror conţinut a fost de asemenea consistent pozitiv – aceştia oferind o evaluare spontană a prezentării publice [faţă de membrii comisiei, care dispun de lucrare cu cel puţin o lună înainte].

Ca şi concluzie, atât demersul teoretic propus şi studiat timp de 5 ani, cât şi prezentarea în sine mi-au confirmat atât valabilitatea discursului, cât şi a calităţii efortului depus în acest timp. Avantajul principal l-a constituit faptul că domeniul studiat mă pasionează, lucrarea fiind o concluzie a anilor de cercetare, ca rezultat natural al unor informaţii sintetizate până în acest moment. Studiul continuă, urmând să îmbunătăţesc metodele de lucru şi registrul lor de aplicabilitate.



[14.] Felicitări, atunci ! :) Să înţeleg că de acum eşti doctor… în fotografie sau în arhitectură?


Înainte de a mă identifica cu titluri care riscă să sune pretenţios [dar care în cele din urmă reflectă o specializare şi îşi găsesc un sens într-un mediu universitar], sunt arhitect pasionat de oraş şi de fotografie. Interesul meu a fost să cercetez acest instrument care mie mi-a deschis acele căi de înţelegere a oamenilor şi oraşului şi să-l pun la dispoziţia celor interesaţi de acest subiect – iar experienţa mi-a arătat că nu sunt puţini. Pot afirma că am pătruns [şi nu epuizat] tainele fotografiei din perspectiva utilizării ei ca instrument de îmbunătăţire şi sporire a competenţelor profesioniştilor oraşului. În acelaşi timp, pasionaţii de fotografie urbană [de stradă] pot afla unele răspunsuri [în cazul în care au acest interes] menite să-i ajute în conturarea unui demers metodic. Fotografia de stradă în sine este un gen foarte iubit, dar greu accesibil, din motive variate, atât tehnice cât şi umane.


[15.] Când şi unde vei publica lucrarea ?


Probabil o voi publica în două etape succesive. În primul rând, în cadrul Universităţii de Arhitectură, tema fiind adresată [în varianta deja construită] arhitecţilor şi studenţilor arhitecţi, ca material didactic. Se va întâmpla anul acesta, cât mai curând. Într-o etapă ulterioară, voi realiza o variantă light“, adresată “nespecialiştilor“ interesaţi de înţelegerea oraşului şi de fotografie, în care voi sintetiza într-o manieră simplificată conceptele de bază. Lucrarea este doar un punct de pornire pe care mi-am propus să îl aprofundez teoretic în perioada următoare, focalizând mai ales pe metoda şi tehnica fotografică de investigare a oraşului.



[16.] Şi atunci această a doua variantă, mai digerabilă, sub ce formă urmează să fie construită?


Aş prefera să fie print, text însoţit de imagini cu exemple cât mai consistente. Imaginea se priveşte altfel într-un print, însăşi lucrarea se parcurge altfel, în tihnă, fără a fi nevoit să utilizezi un calculator.



[17.] Oricum, tu pari să fii adeptul stilului de lucru ceva mai clasic. În continuare lucrezi doar pe film, nu-i aşa? Cât de comod îţi este acest procedeu de lucru ?


Ţinând seama că lucrez aproape exclusiv pe film, părerea se poate transforma uşor în certitudine. Termenul clasic” însă a devenit destul de incert în epoca digitalului. Eu la rândul meu părăsesc terenul clasic după expunere şi developare, filmele fiind digitizate pentru a vedea lumina privitorului. Mediul internetului la rândul său impune acest mod de lucru. Expoziţiile şi publicaţiile sunt o cale de a reveni parţial la mediul “clasic“, printul fiind acea suprafaţă palpabilă în faţa căreia poţi zăbovi contemplativ, indiferent de viteza avansului tehnologic.

Îmi este foarte comod să lucrez pe film atâta timp cât ştiu că am nevoie de film, cât timp ceea ce fac se exprimă mai sensibil pe film şi mai aproape de adevărul poetic, cât timp am aparate robuste care odată cu trecerea timpului devin parteneri de încredere [într-o mişcare opusă aparatelor digitale, consumabile]. Nu înseamnă că nu am încercat şi mediul digital şi mi-aş permite să vorbesc dintr-o convingere cu nuanţe fixe. Experienţa m-a ajutat să concluzionez că filmul rămâne acel mediu flexibil, îngust sau lat, color sau alb negru, cu o gamă foarte largă de opţiuni [de la mediul cromatic până la tipul granulaţiei], puţin pretenţios şi foarte darnic.

Mai mult decât mediul aşa-numit “clasic“ – filmul trecând şi el prin mediul digital al prelucrării, de cele mai multe ori, noţiunea de “lucru în mod clasic“ merită aprofundată. Lucrul pe film impune o anumită conduită fotografică, limitarea peliculei la 36, 24 sau 12 cadre fiind decisivă pentru felul în care fotograful îşi construieşte demersul tehnic. Imposibilitatea de a avea acces imediat la imagine, pe display, îţi formează acea capacitate de “a vedea“ mental imaginea, situaţia şi de a adapta acţiunea fotografierii în timp real la nivelul percepţiei. Sincoparea gestului fotografic prin privirea reflexă a display-ului rupe foarte uşor legătura mentală cu subiectul. Nu iau în calcul aici fotografia profesionistă, care necesită verificarea rapidă a rezultatului, referindu-mă strict la fotografia amatorilor pasionaţi - care nu ar trebui să implice eliminarea erorilor [din care ai doar de învăţat] sau necesitatea de a dispune de imagini într-un timp foarte scurt. Lucrul pe film readuce timpul în discuţie, te ajută să conştientizezi această dimensiune mult mai uşor. Pe lângă timpul dedicat fotografierii există timpul developării, al procesării, al decantării, al reflecţiei, gestul fotografic nefiind menit în primul rând creării de imagini, ci înţelegerii şi cunoaşterii subiectului fotografiat şi nu în ultimul rând cunoaşterii de sine.



[18.] Să înţeleg că developezi singur imaginile, la tine acasă?


Mi-am propus la un moment dat, după ce am pătruns tainele developării alături de câţiva prieteni pasionaţi şi deja cunoscători ai procesului chimic, să o fac eu însumi. Am ales însă să mă ocup doar de scanare, preferând să le încredinţez specialiştilor atât filmele color [care necesită oricum un procedeu automat de care eu nu pot dispune] cât şi pe cele alb-negru.



[19.] Cum de nu ai simţit nevoia de a te autopromova printr-un site personal? Din câte ştiu, ai doar conturi pe DeviantArt, Deviant Portfolio şi încă câteva situri de acest gen.


Este o întrebare care îmi este adresată des. Nefiind fotograf profesionist, nu am simţit nevoia de a fi găsit într-un loc unde să existe o informaţie structurată într-un anumit fel pentru potenţiali clienţi. Un site personal este probabil un loc în care îţi poţi organiza fotografiile într-un mod ordonat şi lizibil. Pe de altă parte, mediul internet este unul al unei libere circulaţii a informaţiilor şi ideilor astfel încât mi s-a părut mai simplu ca imaginile mele să circule“ în diverse galerii şi medii diferite [atât .ro cât şi .com], ieşind mai degrabă în întâmpinarea potenţialilor privitori şi nu aşteptându-i pe aceştia să vină către mine. Fotografia mea este destinată acelora care degustă în general fotografia, ea putând fi accesată indiferent de amplasarea sa. O simplă căutare Google deschide toate aceste sertare cu imagini sau orice alt gen de informaţie, pentru cei interesaţi, mediul internet funcţionând ca un loc al memoriei şi experienţei colective.



[20.] Ce proiecte ai în plan pentru viitorul apropiat?

În prezent lucrez la editarea lucrării de doctorat, în vederea publicării sale. În acelaşi timp pregătesc ceea ce-şi doreşte a fi un ghid al traseelor de plimbare prin Bucureşti, un mic studiu de piaţă arătând interesul multor persoane pentru o astfel de lucrare. Oraşul pare dificil de parcurs şi impune multe bariere care nasc dezorientarea şi în acelaşi timp o reticenţă cu privire la dezvăluirea spiritului său pozitiv. Aceste aspecte au rezultat în timp, multe persoane – inclusiv străini [de România dar şi de oraş] mărturisind dificultatea de a-l parcurge şi de a-l descoperi. În ultimii cinci ani una din activităţile mele a fost orientată către evidenţierea acelor locuri şi un mod de parcurgere care să-i dezvăluie detaliile nevăzute şi spiritul urban, eu însumi – ca bucureştean - aflându-mă în căutarea acestor aspecte. Acest gen de abordare se poate extinde şi pentru cazul altor oraşe din România, Bucureştiul nefiind singurul meu subiect de studiu. Plănuiesc şi editarea unui album de fotografie care să cuprindă “poveştile oraşelor“, ca şi concluzie fotografică a activităţii mele din ultimii cinci ani, pentru ca cele mai bune imagini să părăsească mediul internet şi să-şi afle locul în paginile unei publicaţii dedicate. Mi-am propus de asemenea continuarea expediţiilor fotografice în medii diverse, atât în ţară cât şi în străinătate.