joi, 29 septembrie 2011

...

În ultima vreme, întâmplarea a făcut ca eu să pierd câteva ființe foarte, foarte dragi. În mai puțin de un an, mi-am pierdut unchiul, bunica și pe Roșu.

Moartea unchiului Valer a făcut ca satul Ciolt, cea mai frumoasă definiție a lui „la țară” pe care o știu, să devină mult mai săracă și mai tristă. Cu mâna pe inimă spun, puțini copii cred că s-au bucurat vreodată de așa vacanțe la țară cum am avut eu când eram mică. În fiecare dintre cele douăzeci și una de veri de până acum (și în multe ierni și primăveri) am fost acolo, la unchiul și la mătușa mea. Aveau moară, hrebene, vâltoare, cai, vite, capre, oi, porci, păsări de o mulțime de soiuri, câini și pisici cu duiumul. Și, normal, o grămadă de muncă. Când eram mică, mai mereu eram la cules, la plivit, la săpat, la întors sau la strâns fânul. Părul, hainele şi de multe ori chiar şi respiraţia îmi erau pline de făină fină, de la orele petrecute în moară în fiecare zi. Nu am văzut niciodată o gospodărie mai mare și mai frumoasă decât a fost a lor.

S-au pierdut toate încet, pe măsură ce unchiul și mătușa au îmbătrânit și nu au mai putut să lucreze. Au rămas în urmă doar amintiri despre o viață în care au muncit prea mult și au trăit puțin spre deloc, boli și regrete. Au rămas atârnate în aer poveștile spuse seara, în lumina palidă a camerei, când cei doi au realizat că viața, pentru ei, a însemnat doar muncă. Dacă amintirile și regretele nu te omoară, cu siguranță o face boala. Așa s-a întâmplat și cu unchiul Valer. O grămadă de boli, una mai gravă ca alta, și o zi nefericită în care corpul pur și simplu nu le mai poate duce. Un telefon de la Ciolt și un drum spre Maramureș, două zile mai târziu.

Moartea bunicii mele a fost cel mai trist lucru pe care l-am trăit vreodată, și a făcut ca și termenul de „acasă” să fie mai pustiu și mai dureros. De când mă știu, buni a fost una dintre cele mai prețioase ființe pe care le-am avut jurul meu. Niște boli urâte i-au adus dureri mari de picioare și anemie, așa că nu putea ieși din casă decât cam o dată, maxim de două ori pe an. Asta făcea ca venitul meu acasă, atât când eram în liceu, cât și de când am intrat la facultate, să reprezinte garantat întâlnirea cu ea. Stăteam împreună la povești ore în șir. Eu îi spuneam ei toate nimicurile din lume, ea îmi povestea știrile pe care le citise prin ziare, ne mai aminteam una-alta, și uite-așa ne trezeam de multe ori că e miezul nopții și noi încă nu am terminat de pălăvrăgit. Cred că nu înțelegea mult din ce îi povesteam, la fel cum cred că multor lucruri pe care le făceam nu le găsea nicio justificare, dar m-a iubit și mi-a respectat mereu deciziile, iar mie mi-a ajuns.

Când o dădeam rău de tot în bară și mă așteptam ca mama să se supere pentru prostiile pe care le-am făcut, la ea mă duceam să-i spun. Și stătea, sărăcuța, de multe ori, și făcea nopți albe frământându-și mâinile și sufletul încercând să găsească soluții prin care să mă ajute. De când am ajuns la Cluj, îi dădeam telefon aproape în fiecare zi. Se mai întâmpla să treacă o zi sau două pe săptămână în care să mă iau cu alte treburi și să uit, pur și simplu, să o sun, iar când se făcea seară și-mi dădeam seama că e prea târziu pentru asta, îmi părea cumplit de rău. știind cu cât drag aștepta toată ziua telefonul ăla.

Nici pe ea n-au stins-o amintirile și regretele; boala a omorât-o și pe ea. Prea devreme, îmi vine să cred și acum, deși ar fi nedrept să-i acuz de ceva pe sfinții la care se ruga ea seară de seară. Cu diagnostice multe și cumplite, cu fiecare organ din corp bolnav, ea s-a încăpățânat să trăiască încă zece ani după ce medicii i-au spus că mai are doar câteva ore. Au ținut-o în viață credința și dragostea pentru viață – chiar dacă viața din ultima vreme a însemnat, pentru ea, doar patul și poveștile din cameră. Apoi, dintr-o dată, un final care am simțit cu toții că bate la ușă, resemnarea în fața bolii, liniștea. Un telefon de la Zalău și un drum spre casă, o oră mai târziu.

Scriam, cu exact o zi și-un an în urmă, de Roșu. Acuma, probabil că dacă nu aveți animale de casă, și mai ales dacă nici nu sunteți mari iubitori de animale, nu o să mă înțelegeți (mi se întâmplă des). Roșu, cățelul care-mi înfrumuseța verile la Ciolt și care mă umplea mereu de energie și de bună-dispoziție, a murit și el. Dar pe el nu l-au omorât nici anii, nici vreo boală. Vă amintiți că spuneam că, atunci când era puiuț, un idiot i-a tăiat coada, l-a înfometat și l-a aruncat pe șosea? …ei, acum, la vreo zece ani de atunci, un alt idiot l-a chemat în curtea lui, i-a dat mâncare și l-a trimis acasă. Atâta doar că mâncarea era otrăvită. Dobitocul l-a omorât pe motiv că sărea la el (sărea adică lătra și se agita pe-acolo, nicidecum să fi sărit pe el sau să-l fi atacat) atunci când venea, în curtea mătușii, după apă la fântână. Da, chiar așa. Într-o curte care nu e a ta, câinele vine și te latră, și primul tău gând e să-l otrăvești. Un telefon de la Ciolt și o promisiune că voi merge acolo cât de curând voi putea.

Am vrut să scriu tot ce mi-a trecut prin minte când am auzit de moartea lui Roșu, toate gândurile pe care le-am îndreptat spre cel care l-a omorât…dar sunt atât de negre, încât mi-e rușine că am ajuns să doresc așa ceva unui om. Apoi, rațiunea îmi șoptește că niciun cuvânt și niciun gest nu-mi va aduce câinele înapoi, așa că e păcat să-mi întunec mintea astfel.


Unchiul Valer a fost printre cei mai blânzi și mai buni oameni pe care i-am cunoscut. Avea doi ochi de un albastru senin și un suflet curat și frumos, cum rar ți-e dat să vezi. Avea poarta deschisă pentru oricine și aprecia și cele mai mărunte lucruri din jurul lui. Buni… buni a fost și rămâne sufletul meu. E unul dintre oamenii datorită cărora sunt, astăzi, omul care sunt. Ea m-a învățat că oamenii se schimbă și că oricine merită a doua, a treia, poate chiar și a zecea șansă. De la ea știu că toate lucrurile de pe lumea asta se plătesc la un moment dat și că, din păcate, părerile de rău nu intră ca monedă la acest troc. Tot ea m-a învățat să iert, să iubesc, să prețuiesc chiar și cele mai mărunte bucăți de viață. Nu m-a învățat, în schimb, să trăiesc fără ea, și s-ar putea să-mi ia ceva timp să învăț asta. O vorbă veche spune „cine n-are bătrâni, să-și cumpere”. I-aș cumpăra, dacă aș putea, pe amândoi, cu orice preț, oricând, fără să stau pe gânduri. Dar și ăsta e un troc nepermis. Cât despre Roșu… luați-vă un câine, aveți grijă de el și iubiți-l, și poate o să mă înțelegeți.


vineri, 9 septembrie 2011

Ani imprimați pe o hârtie



Am trecut, în vară, împreună cu mama, pe la niște rude din Oltenia. În casa care aparținea, cândva, bunicilor ei, mama a găsit niște tablouri ce conțineau colaje cu fotografii vechi de familie. Le-a luat acasă, le-a scos din ramă și le-a desfăcut de pe hârtia care le ținea laolaltă, ca să le pună bine. De-a lungul anilor, hârtia respectivă a hotărât să își păstreze câte ceva din farmecul fotografiilor de care a fost lipită zeci de ani. Pe lângă frânturi din rândurile scrise pe spatele imaginilor, passepartout-ul are acum, imprimate peste tot, chipurile celor care au zâmbit frumos din fotografii.

miercuri, 7 septembrie 2011

duminică, 4 septembrie 2011