Carmen - nepublicate

Final de martie

M-am bucurat să ies cu Carmen la o scurtă sesiune de fotografii, deşi vremea nu era tocmai favorabilă, iar ea era oarecum pe fugă. La cât de rar ne vedem acum, mă bucur ori de câte ori am ocazia să stau puţin de poveşti cu ea. La cât de rar ne vedem acum, nici măcar nu mai are darul de a mă mai face să mă satur până peste cap de ea, aşa cum o făcea, zilnic, în liceu.

Mi-a plăcut că avea în piept o panglică mare de măţişor, deşi luna martie era spre sfârşit. Rar mai vezi femei care să poarte mărţişoare din 1 până în 8 martie, darămite mai târziu de atât… La un moment dat mi-a spus, cu zâmbetul pe buze şi cu o uşoară urmă de mândrie în glas, că a purtat panglica toată luna. Aş fi vrut să pot spune “Ştiu, Fluciu, doar te-am văzut. Stai la două bănci mai în faţă, mi-ar fi fost imposibil să te ratez. Ai purtat panglica asta la fel de obsesiv ca atunci, într-a zecea, când ai purtat fluturele ăla odios până a ruginit [rugină trebuie să fi fost, altfel nu-mi explic motivul pentru care ai renunţat la el], mai ţii minte?”… Aş fi vrut să pot spune asta, dar m-am mulţumit să schiţez un zâmbet slab şi să apăs pe declanşator. La cât de rar ne vedem acum, nici măcar nu mi-am amintit că în locul zâmbetului meu sec ar fi trebuit să fie o sprânceană ridicată şi un “Ciudato…” rostit în şoaptă…