Dincolo de umbre

Deepest thoughts

Din amintirile curtezanilor

Touch

Carmen - nepublicate

Dobocănilă

Nesomn mov, verde şi roşu

În Inbox-ul telefonului mobil am o droaie de SMS-uri pe care le păstrez cu sfinţenie şi pe care nu cred că o să-mi doresc vreodată să le şterg. “Dau somnul meu pentru o dimineaţă împreună, cu drag. Ne vedem la 10.” - aşa sună unul din ele. Asta îmi scria Fluciu într-o seară din sesiune, ca răspuns la invitaţia mea cea muuuult mai insensibilă [care e genul de SMS pe care nu l-ar păstra nici dracu’], care suna cam aşa: “Tată, hai mâine la poze. Să nu te tragi pe cur. Noapte.”. Acuma e greu să-ţi imaginezi că la un asemnea mesaj, cineva chiar se bucură şi, mai mult, se hotărăşte să îşi sacrifice somnul [care şi aşa e scurt; repet, eram în sesiune] pentru mine, da’ chiar asta s-o întâmplat.

Final de martie

M-am bucurat să ies cu Carmen la o scurtă sesiune de fotografii, deşi vremea nu era tocmai favorabilă, iar ea era oarecum pe fugă. La cât de rar ne vedem acum, mă bucur ori de câte ori am ocazia să stau puţin de poveşti cu ea. La cât de rar ne vedem acum, nici măcar nu mai are darul de a mă mai face să mă satur până peste cap de ea, aşa cum o făcea, zilnic, în liceu.

Mi-a plăcut că avea în piept o panglică mare de măţişor, deşi luna martie era spre sfârşit. Rar mai vezi femei care să poarte mărţişoare din 1 până în 8 martie, darămite mai târziu de atât… La un moment dat mi-a spus, cu zâmbetul pe buze şi cu o uşoară urmă de mândrie în glas, că a purtat panglica toată luna. Aş fi vrut să pot spune “Ştiu, Fluciu, doar te-am văzut. Stai la două bănci mai în faţă, mi-ar fi fost imposibil să te ratez. Ai purtat panglica asta la fel de obsesiv ca atunci, într-a zecea, când ai purtat fluturele ăla odios până a ruginit [rugină trebuie să fi fost, altfel nu-mi explic motivul pentru care ai renunţat la el], mai ţii minte?”… Aş fi vrut să pot spune asta, dar m-am mulţumit să schiţez un zâmbet slab şi să apăs pe declanşator. La cât de rar ne vedem acum, nici măcar nu mi-am amintit că în locul zâmbetului meu sec ar fi trebuit să fie o sprânceană ridicată şi un “Ciudato…” rostit în şoaptă…