Interviu Harris Wallmen

Citesc textele lui Harris Wallmen de când aveam vreo 15 ani, şi nu ţin minte să fi fost editorial de-al lui care să nu-mi fi înmuiat genunchii. L-am descoperit ca pe un om blând, de un calm inimaginabil, împăcat cu el şi aflat în echilibru cu toate cele din jur. Exact aşa cum ar trebui să fie un karateka şi, până la urmă, exact aşa cum ar trebui să fie un artist. După părerea mea, Harris e un adevărat eşantion de trai sănătos şi fericit, şi sper din suflet că pe lumea asta sunt mulţi ca el. Dacă începi să citeşti interviul acesta, te rog opreşte muzica sau televizorul, încheie-ţi discuţiile cu cei din jur, ia o pauză din tot ce faci acum şi concentrează-te doar asupra răspunsurilor lui. Merită. [Foto: Harris Wallmen]

[1.] Eşti fotograf, pictor, jurnalist şi karateka, iar uneori îmbini două sau mai multe din aceste ocupaţii/pasiuni. Totuşi, cu care te identifici cel mai mult? Care ţi-e mai aproape de suflet?

Nu cred că sunt nimic din cele enumerate mai sus. Cred că sunt doar o formă de energie suficient de binecuvântată să se manifeste în toate aceste domenii care îmi sunt dragi în aceeaşi măsură. Într-un fel, îmi place să mă consider un samurai modern. Samuraii pictau, scriau haiku, erau caligrafi desăvârşiţi şi făceau toate acestea contemplând în permanenţă finitudinea şi perisabilitatea vieţii.
Când mă antrenez, mă antrenez, când pictez pictez şi când fotografiez fotografiez, iar în momentele acelea încerc să mă transpun în totalitate şi să acord fiecărei activităţi toată energia mea. Caut emoţia în orice fac, caut spiritul ascuns al lucrurilor şi printre toate acestea încerc să descopăr cine sunt. Care îmi e mai aproape de suflet? Toate. Cu care mă identific? Încerc să nu mă identific cu niciuna. Vreau să rămân un amator în ceea ce fac, adică să fac totul din dragoste. Şi sunt recunoscător pentru asta.

[2.] Cum te împarţi eficient între toate acestea? Câte ore are o zi de-a ta?

Nu mă gândesc niciodată în termeni de eficienţă. Dacă mă interesează ceva în mod special, atunci găsesc şi energia necesară şi, în general, rezultatele apar de la sine. În timpul zilei lucrez în redacţia Photomagazine, iar seara predau karate Kyokushin la CS Gym Oradea. Între cele două activităţi principale încerc să strecor şi restul.

[3.] Care a fost cel mai mare sacrificiu pe care l-ai făcut în favoarea unei pasiuni şi totodată în defavoarea alteia?

Nu a trebuit niciodată să fac sacrificii, sau cel puţin nu am simţit niciodată asta. Totul e o binecuvântare şi sper să nu uit asta niciodată.

[4.] Care a fost cel mai mare eşec pe care l-ai suferit în carieră?

Nu ştiu să fi suferit eşecuri, sau cel puţin eu nu am simţit aşa ceva. Şi asta pentru că nu mă interesează nici succesul. Eşecul e doar faţa cealaltă a unei monede pe care se află succesul. Dacă nu te interesează o parte a monedei, nu te va atinge nici cealaltă. Mult mai mult mă interesează jocul şi felul în care îl joci.

[5.] Unde începe şi unde se termină arta fotografică? Care e graniţa dintre o poză oarecare şi o fotografie catalogată ca “artă”?

Nu sunt în măsură să trasez această graniţă. Sunt oameni mult mai potriviţi care ar putea să ofere aici un răspuns. Pot, în schimb, să îţi reproduc un scurt episod care îmi place foarte mult, din biografia pictorului meu preferat, Mark Rothko. La un moment dat a fost întrebat de un critic ce reprezintă unul dintre tablourile sale, iar acesta a răspuns: “Se reprezintă pe sine”. Mi se pare extraordinar!

[6.] La un moment dat, una dintre picturile tale a fost plagiată. Care a fost prima reacţie pe care ai avut-o la aflarea veştii?

În mod normal nu m-ar fi deranjat absolut deloc, dimpotrivă aş fi fost bucuros că cineva a fost inspirat să pună mâna pe pensulă din cauza unei lucrări de-a mele, mai ales că e vorba de o jucătoare de tenis destul de cunoscută din România. Problema a fost că cel care m-a contactat a fost chiar clientul în proprietatea căruia se afla acum tabloul şi care m-a întrebat daca lucrarea lui e un fals sau o copie. Sigur că am fost puţin deranjat în momentul acela şi am fost nevoit să iau anumite măsuri pentru a dovedi că nu e aşa. Dar dincolo de toate, nu am nimic cu domnisoara care a copiat tabloul, dimpotrivă îi apreciez înclinaţiile artistice.

[7.] Te-ai mai confruntat vreodată cu persoane sau instituţii care nu ţi-au respectat drepturile de autor?

O singură dată, dar nu mă deranjează foarte tare. În multe rânduri mi s-au solicitat anumite lucrări sau texte şi le-am oferit cu mare plăcere. Nimic nu ne aparţine cu adevărat.

[8.] Crezi că există vreo soluţie eficientă pentru prevenirea acestor tipuri de furturi şi plagiate?

Legea. Există o legislaţie foarte clară în acest domeniu, pentru cei care se consideră plagiaţi sau furaţi.

[9.] De multe ori, editorialele tale din Photomagazine sunt semnale de alarmă privind diferite probleme, mai mici sau mai mari, ale societăţii. Ai luat vreodată în calcul demararea unor campanii pentru sesizarea/sensibilizarea opiniei publice cu privire la oricare dintre aceste probleme? [n.r. campanii în cadrul cărora fotografia să fie doar un mijloc secundar de exprimare, nu materialul esenţial al campaniei]

M-am gândit câteva clipe şi după aceea am realizat: Photomagazine e un astfel de proiect, în care de multe ori fotografiile vin în sprijinul unor astfel de tematici problematice. Nu mă pricep la organizarea de campanii, dar în cazul revistei e mai uşor pentru că nu numai noi suntem cei care încercăm să sensibilizam cititorii, ci şi ei trebuie să facă un pas înspre noi.

[10.] Uneori scrii editoriale în tonuri pesimiste, iar la final, în ultimele rânduri, readuci o rază de optimism în sufletul cititorului. Care e latura care te defineşte pe tine cel mai bine - pesimismul sau optimismul?

Nici una, nici alta. Încerc să fiu cât mai relaxat, dar şi foarte conştient. Iar dacă eşti cât de cât conştient nu ai cum să nu observi că lumea asta a luat-o razna. Şi nu ai cum să rămâi indiferent. Aşa că încerc să punctez anumite chestiuni pentru a-i ajuta pe cei interesaţi să devină mai conştienţi. E singura modalitate de a te putea schimba, de a-ţi putea schimba relaţionarea defectuoasă cu cei din jur şi cu natura. Conştienţa naşte empatie, iar empatia mută lumea din loc.

[11.] Consideri că fotograful [nu fotojurnalistul] are vreun rol în schimbarea lumii?

Au fost cazuri în care o fotografie sau o filmare au pornit războaie, au demarat campanii mondiale, au mişcat suflete şi energii. Sigur că modul în care cineva reuşeşte să înfăţişeze sau să surprindă o realitate poate schimba paradigme, cred asta cu toată convingerea. Fotografia e un instrument de trezire în mâinile unui maestru.

[12.] Ai urmărit îndeaproape povestea ultimului sas din satul sibian Gherdeal. Ţi-ai imaginat vreodată cum ar fi să fii ultimul de felul tău [varii - fotograf, pictor sau altceva] rămas într-un anumit loc?

Unul dintre filmele mele preferate este “I am Legend”. Scenele cu personajul principal singur, cu câinele lui, prin New York mi se par fabuloase. Mă încearcă o oarecare euforie la gândul acesta, dar e doar o fantezie, sunt conştient de asta. Ai nevoie de o tărie de caracter inimaginabilă pentru a putea trăi singur şi complet izolat cum o face Helmuth din Gherdeal. Era asceţilor autentici s-a încheiat însă. Suntem făcuţi pentru a fi împreună, dar culmea e ca nu reuşim să funcţionăm în acest fel decât dacă ne acordăm în aceeaşi măsură şi momente de singurătate. Dacă nu ajungem să ne urâm şi să ne călcăm în picioare.

[13.] “Nu-i lumină nicări/Or murit toţi oamenii…”. Cum ar fi dacă de mâine n-ar mai exista scriere cu lumină? Adică dacă – dintr-un motiv sau altul – nu s-ar mai putea fotografia? Cine sau ce ar muri atunci?

N-ar muri nimeni şi nimic. Oamenii ar găsi alte mijloace de exprimare. Acum 10 - 20.000 de ani erau cărbunii şi pereţii peşterilor, acum e aparatul foto. Cine ştie ce ne va aduce viitorul. Poate vom învăţa să manipulăm lumina pură.

[14.] În acelaşi univers absurd în care nimeni nu ar mai putea face fotografie, tu cum ai alege să transmiţi mesajele pe care astăzi le transmiţi prin fotografie?

Nu ştiu. Mă voi adapta. Poate că într-o lume viitoare, toţi oamenii vor devein maeştri şi ne va fi suficientă contemplarea creaţiei lui Dumnezeu, a naturii şi a cosmosului.

[15.] Dacă ai pierde definitiv toate fotografiile pe care le-ai făcut până acum, pe care ai regreta-o cel mai mult?

Nu aş regreta nici una. Nu e nimic de pierdut şi nimic de câştigat. Visez la ziua în care să termin un tablou şi după aceea să îl pun pe foc. Numai energia contează. Restul e vanitate şi deşertăciune.

[16.] Cu ce proiecte ai să ne surprinzi mai departe?

Am fost de curând la o stână din judeţul Alba, la baciul Nicolaie Lăzăreanu. Am finalizat proiectul “Toiag de lumină”, cu realizarea bâtei ciobăneşti, un obiect sacru din panoplia instrumentelor sacre româneşti. Simbolistica încrustată pe acest toiag e ireală, a fost o revelaţie pentru mine. Pentru cine e curios găseşte aici mai multe informaţii: http://www.abstractart.ro/blog/?cat=12
În privinţa proiectelor viitoare nu ştiu. Nu îmi fac niciun fel de plan, doar încerc să mă bucur de prezent. Altceva nu există. Cum va vrea Dumnezeu!