De ce e mişto la Bucureşti

În primul rand, ca să fie totul clar de la început, mie nu-mi place Bucureştiul şi n-aş suporta nicicum să stau acolo. Majoritatea oamenilor îs bădărani şi nesimţiţi şi au o pasiune nebună pentru scandaluri şi certuri [preferabil desfăşurate în mijlocul străzii], iar oraşul e prea mare şi prea aglomerat.

Luna trecută am mers la Bucureşti în primul rând pentru Cafenea, iar în al doilea rând pentru revederea cu nişte oameni dragi care stau oribil de departe: Anca, Mădă şi Răzvan.

Am stat la Anca, într-un cămin deprimant şi ciudat de pe lângă Obor. În liceu, ea avea grijă de mine ca şi cum mi-ar fi fost mamă, nu prietenă. Ori de câte ori mă băgam în căcat [mai demult aveam un talent pentru chestia asta, acuma mi-am mai pierdut din îndemânare], ea mă scotea…şi dup-aia urla la mine câteva zile întregi. Mi-a fost colegă din clasa întâi până într-a doişpea [şi undeva pe parcurs mi-a devenit prietenă foarte bună], şi după liceu s-a luat şi s-a dus la facultă la Bucureşti. Motivele pentru alegerea asta încă mă depăşesc. Tot ce ştiu e că, din punctul meu de vedere, decizia o fost proastă. E mult prea departe de mine.


[dacă cineva se aştepta lamai multe poze cu Anca…ei, ghici ghici…ea nu prea stă la poze, deci asta e tot ce am cu ea de la Bucureşti]



Cu Răzvan m-am întâlnit de două ori, da’ în total nu cred că am stat mai mult de două ore de poveşti. L-am prins într-o perioadă ocupată, cu stand la Gaudeamus şi cu alte câteva proiecte pe cap.

[cu el nu am poze deloc; tocmai am scris că am stat doar două ore de poveşti]



Mădă e şi ea o parte preţioasă din minuscula mea listă de prieteni. Din păcate, o văd foarte rar; ne auzim doar la telefon şi ne trimitem scrisori [scrisori de-alea old school, cu plic şi timbru, nu mailuri]. N-o mai văzusem de la concertul Metallica, de mai bine de un an, aşa că abia aşteptam să mă întâlnesc cu ea. Ne-am văzut la Cafeneaua Fotografilor [şi am strâns-o în braţe de era să-i distrug spatele], iar în ziua următoare am stat cam o juma’ de zi cu ea şi cu Florin, timp în care ne-am plimbat prin Cişmigiu, prin zona Palatului Parlamentului şi apoi aiurea, prin oraş. În prima zi, după Cafenea, când au coborât cu mine la metrou, mi-au dat lacrimile imediat ce ne-am despărţit.






[hehe, cu ei am poze :) ]


De ce e mişto la Bucureşti? Păi, simplu: pentru că acolo stau o mână de oameni dragi mie. Şi da, omul sfinţeşte locul. Bucureştiul e frumos DOAR pentru că sunt ei acolo.


[P.S.: Pisicii din pozele de mai jos au fost tovarăşii noştri de drum înapoi spre Cluj. Stăpânii lor îi duc cu ei la Bucureşti în zilele lucrătoare. Îs bestiali animăluţii. Şi îi cheamă Tomi şi…Fili. Fili e – evident? – cel roşcat.]