Interviu Florin Constantinescu

El e omul veşnic revoltat şi, deopotrivă, veşnic resemnat. Scrie ca şi cum ar vedea doar urâtul din jur, dar fotografiază, de cele mai multe ori, ca şi cum pe lume ar fi doar frumos. Şi păstrează, adânc ascuns în suflet, un mare drag pentru România pe care zilnic o vede prăbuşindu-se. O introducere mai amplă ar fi de prisos, pentru că fotografiile sale vorbesc suficient despre el. Ce nu spun imaginile, spune el pe blog. În rest, e pur şi simplu… Florin Constantinescu. [Foto : Florin Constantinescu]


[ 1.] Ce simte Florin Constantinescu, omul cu studii superioare într-ale jurnalismului, atunci când citeşte ziarul sau când deschide televizorul? [n.r. vizavi de orice, de la subiectul materialelor pânã la modalitatea de realizare a acestora şi calitatea reporterilor]

Scârbă. De fapt ziare nu cumpăr absolut deloc, citesc on-line câteva articolaşe sau câte un editorial care mi se pare mai interesant şi cam atât. Îmi este suficient să văd titlurile şi m-am lămurit. Iar la TV mă uit numai pe anumite canale, în general străine. Privesc, fireşte, şi canalele TVR, dar de multe ori din interes profesional.


[ 2.] Ce simte Florin Constantinescu, omul, atunci când închide ziarul sau televizorul şi începe sã privescã în jur?

Ar trebui să răspund la fel ca la prima întrebare. Ce este în jur nu diferă cu nimic faţă de ceea ce scrie presa. Ce mă enervează cel mai tare este că atunci când există, totuşi, un lucru bun făcut de cineva, vine presa şi mâzgăleşte cu porcării totul. Are o apetenţă fantastică pentru mizerie.


[ 3.] Pentru un jurnalist e esenţial sã fie întotdeauna bine informat, iar pentru asta trebuie sã citeascã frecvent presa. Credeţi cã pentru un fotograf este important sã se documenteze asupra a ceea ce se întâmplã, în domeniul fotografiei, în lume?

Care presă? Ce se face în România la ora actuală nu este presă, poate manelism jurnalistic. Iar dacă un fotograf ajunge să se documenteze asupra unui subiect din presă... a ratat subiectul. Cel mai bine este să îţi faci singur documentarea, la faţa locului. Să schimbi o vorbă cu oamenii, să afli exact cum stau lucrurile, să priveşti cu ochii tăi ceea ce este de privit. În ce priveşte fotografia în lume, da, desigur, există suficiente resurse pentru ca să îţi faci o părere. La capitolul acesta internetul este un ajutor destul de bun, cu condiţia să ai suficient creier să mai citeşti şi printre rânduri şi să nu iei totul de-a gata. Şi să nu uităm că apar o gramadă de cărţi. Mă rog, pe alte meleaguri, nu pe la noi, dar se pot comanda lejer on-line.


[ 4.] În mass-media, clişeele sunt, pe cât de obositoare şi de enervante, pe atât de frecvente. Totuşi, niciun clişeu media nu este considerat furt [sau, mai elegant spus, lipsã de inspiraţie]. Cum stau lucrurile în cazul fotografiei? Unde se sfârşeşte clişeul şi unde începe furtul de idei?

Este totuna. Clişeu sau furt de idee. O idee devine clişeu atunci cînd o grămadă de fotografi aplică la infinit aceeaşi reţetă pentru subiectul în cauză. Originalul apare în momentul în care abordarea este originală. A fotografia un cal nu înseamnă că furi ideea altor 10000 de fotografi care au fotografiat şi ei un cal, atâta vreme cât abordarea este diferită, originală. Şi când spun abordare mă refer la încadratură, tăietură, compoziţie, atmosferă, jocuri de contraste sau lumini, texturi.


[ 5.] În urmã cu câţiva ani aţi pus bazele proiectului In Focus. Cât de necesar consideraţi cã este, pentru un fotograf, sã participe la astfel de workshop-uri şi/sau la diverse cursuri de specializare?

Depinde de la om la om. Unii se descurcă singuri, au suficient talent şi ambiţie să reuşească. Dar sunt foarte puţini. Marea majoritate a celor care vor să facă fotgrafie au nevoie la un moment dat de îndrumare. Ca să faci o fotogafie bună nu este chiar atat de simplu. Şi nici să te bazezi pe noroc nu este o soluţie. A apela la un fotograf consacrat, pe care îl apreciezi, pentru a te ajuta nu este un lucru rău şi nici o ruşine. În SUA sau Europa sunt mii de workshopuri, la preţuri de 10 ori mai mari, şi toate funcţionează.


[ 6.] Dezvoltarea tehnicii fotografice prin trecerea de la analog la digital a adus, odatã cu ea, valuri mari de noi fotografi. La nivel global, acesta e un avantaj sau un dezavantaj pentru industria [comunitatea] fotograficã?

Pentru omenire este un plus. Fiecare poate deveni un mic artist şi pentru suflet este un balsam bun. Industria foto? Dă-i încolo, câştigurile sunt uriaşe. Arta fotografică însă a avansat, a avoluat foarte mult în ultimii ani. Evoluţie care nu ar fi avut loc cu atâta forţă dacă se lucra în continuare pe film.


[ 7.] V-aţi declarat, în repetate rânduri, profound dezgustat de mizeria din România, întâlnitã la tot pasul, zi de zi, sub toate formele ei. Cum de nu aţi ales pânã acum sã plecaţi din ţarã?

Păi 20 de ani am tot sperat. Acum nu mai am chef de plecat. Nici pe dincolo nu sunt toate roz. La urma urmei, e ţara mea şi iubesc România, chiar dacă am o mare problemă cu unii conaţionali.


[ 8.] Consideraţi cã, la nivel profesional, v-ar fi mers mai bine dacã aţi fi pãrãsit România?

Absolut. Am avut oferte foarte bune încă de la terminarea facultăţii şi nu le-am onorat pentru că nu am vrut să părăsesc România. Nici nu am vrut să mă complic foarte mult, pentru că banii nu m-au animat niciodată. Sunt şi alte moduri prin care să îţi faci viaţa frumoasă.


[ 9.] Poate cineva sã-şi câştige existenţa, în România, doar din fotografie? [exceptând cazurile fotografilor de modã şi de produs]

Eu vând fotografie, dar nu suficient de scump ca să trăiesc numai din asta. Şi nici nu aş încerca. Nu cred că cineva poate trăi la noi din vânzarea de fotografie de artă. Abia trăiesc cei care fac publicitară. Şi nu vreau să deschid aici o discuţie aprinsă în care intră corupţia, nesimţirea, compromisurile la tot pasul, faultarea colegilor de breaslă.


[10.] Comparativ cu nivelul altor ţãri, unde se situeazã fotografia româneascã? Cât de departe suntem de ceilalţi şi din ce puncte de vedere?

La naiba. Pentru Occident fotogafia românească aproape nu există, deşi avem un număr mare de fotografi buni, cu nimic mai prejos decât cei de acolo. Şi cum să ne cunoască? Avem vreo asociaţie, instituţie, ceva care să promoveze fotografia românească? Voi n-aţi văzut ce miniştrii ai culturii am avut şi o să avem în continuare?


[11.] “Fotografia mea este un mod de a provoca o dezbatere cu noi, despre noi.”, spuneaţi la un moment dat. La finalul “dezbaterii”, care va fi concluzia şi din partea cui va veni aceasta?

Concluzia este puţin cam gri, ca să nu spun neagră. Fiecare dintre noi va ajunge la un moment dat la această concluzie, dar va fi puţin cam târziu. Orizontul este deja puţin cam întunecat.