Cristina şi Iulia au decis că vor altfel de fotografii de album şi de sonet [altfel decât cele de la studio, care-s TOATE la fel], aşa că m-au sunat şi m-au chemat la o ieşire la poze.
Tre să recunosc că azi îmi pare rău că nu m-am gândit şi eu, acum doi ani, să-mi fac pozele altfel, şi că m-am lăsat pe mâna studiourilor. Mai ales că doamnele de acolo mi-au fotoşopat pistruii, mi i-au scos de tot. Şi m-am dus şi le-am întrebat de ce-au făcut asta, şi mi-au sugerat, subtil, că arăt urât cu pistrui şi că se aşteptau să mă bucur că au avut iniţiativa asta. Ei, nu m-am bucurat, da’ nici nu prea am avut de ales, pentru că fotografiile erau deja multiplicate. Aşa că eu, cea din album, am tenul lipsit de pistruii cei simpatici [de care sunt mândră, că-i am de la mama, şi de care NU, nu mi-e jenă deloc]. Ca să-şi amintească colegii cum n-am arătat niciodată.
Am înţeles că la Oradea este un studio foto care-ţi editează pozele foarte agresiv, cu culori schimbate la ochi/păr şi cu sâni măriţi. Jur că nu pricep fazele astea. Păi ideea albumului de-a doişpea parcă era să ne aducem aminte de colegii de liceu aşa cum au fost ei în liceu. Ori, eu dacă aş fi apărut în album super slabă, cu păr verde şi ochi albaştri, colegii n-ar fi zis “A, uite-o pe Filipaş”, ci ar fi zis “Uite-o şi pe deşteapta de Filipaş cum şi-o fotoşopat faţa şi corpul.” Şi ar fi fost super penibil. Da’, repet, am înţeles că acum se face asta destul de des.
Azi mă plec în faţa foştilor mei colegi de liceu, că niciunul n-o vrut editate pozele de album. Nimeni n-o vrut să arate mai frumos decât e, nimeni n-o vrut să aibă oceanul cu palmieri în spate.
Revenind. Cu mare, mare drag, şi foarte mândră de alegerile fetelor, vă prezint pozele de album/sonet cu Cristina şi Iulia. Poze deloc spectaculoase, dar făcute cu mult drag şi NEEDITATE, cu pistruii păstraţi acolo unde le e locul.
De regulă, companiile de telefonie mobilă din România au reclame TV foarte faine. Mai puţin Zapp, cu spotul care mi-a traumatizat serios adolescenţa [ăla de toată familia se adunase în jurul bradului şi zbiera “Zapp…online!!”], şi mai puţin combinările la cartelă, care nu-mi plac nicicum. Cosmote-ul are aproape mereu reclame simpatice, cu rare mici scăpări [“Mi-am încărrrrcat carrrrtela s-o sun pe Mirrrelaaaa, mai ieftin ca o Coooola…”].
Ei, ultima reclamă a lor e cu un tip care vrea să-i ofere copilului său zăpadă iarna. Îşi adună prietenii şi încep toţi să arunce scârţ [polistiren, pentru cei nefamiliarizaţi cu termenul] mărunţit de pe clădiri. Copilul, fericit de ninsoare, dar neştiind că tata e responsabil de ea, îl sună pe acesta, fericit, şi strigă “Tati, tati, ninge!!!”. [Exact în secunda în care am scris chestia asta s-o auzit reclama din camera cealaltă, de la ai mei. Rulează în FOARTE heavy rotation, tre s-o fi văzut şi voi.] Bănuiesc că ideea celor care au realizat spotul a fost să fie drăguţ, şi bănuiesc că mulţi telespectatori îl văd aşa. Da’ pe mine mă sperie urât de tot.
Pentru că mă văd pe mine, peste vreo zece-cinşpe ani, adunându-mi prietenii pe clădiri, cu saci de scârţ în braţe. Când oi avea eu copii, n-a mai ninge deloc. Le-oi povesti copiilor de zăpadă cum îmi povesteau ai mei de comunism. O să le arăt ălora mici poze cu zăpadă şi o să-i duc apoi la congelator [o să-mi cumpăr un congelator stricat, special pentru asta] şi o să le explic “Uite, chestia asta de pe pereţii congelatorului era pe străzi mai demult, de o juma’ de metru grosime.”.
Şi e trist, e tare trist. Mi-e foarte milă de copiii de azi, şi mi-e mai milă de copiii pe care-i vor avea ei. Au pierdut iernile alea frumoase de care ne bucuram noi când eram mici.
Am stat recent de poveşti cu Egyed Ufó Zoltán, idolul femeilor [cel de-al doilea, că primul e Fernando de la Caransebeş], care mi-a povestit tot felul : de la femeile care stau să leşine când îl văd până la certurile cu un fotograf sau altul, de la maşina lui roşie [care e nouă, apropo] până la felul în care vede el breasla fotografică…. de toate pentru toţi. Materialul ce urmează nu e un interviu, e o discuţie care lui Ufó i-a fost foarte utilă, prin intermediul ei aflând că numele de botez i-au fost date foarte strategic [inţialele formând cuvântul « ZEU » , motiv în plus să leşine damele] şi că nou-descoperita meserie de f*tograf e chiar mişto. În speranţa că şi dumneavoastră, dragi cititori, veţi avea revelaţii imense citind materialul, vă ofer discuţia în variantă XXL. P.S. : Nu aşa se face un interviu. [Foto : Egyed Ufó Zoltán]
[1.] Spui că fotografiezi poveşti. Ce presupune asta, în plus faţă de ce fac alţi fotografi?
Nu mai spun că fotografiez poveşti. Am spus asta până acum un an. Dar din primăvară nu prea mai fotografiez, mă dedic altor plăceri, îmi construiesc căsuţa, m-am apucat de grădinărit, nu prea mai fac poze.
Îmi place propoziţia asta cu alţi fotografi. Sună de parcă am face reclamă la detergent, acum să vă prezint detergentul meu genial care este mult mai bun decât ceilalţi detergenţi. Din fericire în fotografie nu sunt singur împotriva categoriei alţi fotografi. Sunt foarte mulţi pe lumea asta care mai pozează poveşti, care lucrează în serii, în proiecte. Diferenţa principală între o serie bună şi o imagine bună este că o serie bună are mai multe imagini bune. O fotografie bună poţi să faci din întîmplare, dacă ai puţin noroc. Dar pentru o serie adevărată îţi trebuie foarte mult noroc. Serii într-adevăr bune pot să facă doar cei care-s dragi lui Dumnezeu. A lucra, a gândi în proiecte îţi ia mult mai multă energie şi mult mai mult timp decât realizarea unei fotografii cu subiect întâmplător cu ocazia unei ieşiri cu maşina. Asta poate fi şi plus şi minus, depinde de om şi de scopurile lui.
O poveste este o serie cu fir, o serie în care ordinea pozelor contează. Desigur, această definiţie este foarte banală. Dacă cineva este interesat mai în detaliu, îl invit la mine pe moşie, unde am gata pregătit un discurs de cel puţin opt ore despre poveşti. E gratis totul, plus că eu dau şi vinul. Sau dacă persoana interesată vrea condiţii civilizate, căldură la noapte, cafea în pauze şi budă în casă, poate să vină la seminarul Diafragma 9, unde patru inşi, timp de trei zile, pe banii lui, îi vom spăla creierul cu importanţa fotografierii conştiente, cuvintele cheie fiind proiect şi poveste.
[2.] Păi, oricum ar suna, perspectiva ta ar trebui să fie că lumea se împarte între “tu” şi “alţi fotografi”, nu? Altfel, dacă te-ai considera la fel ca oricare altul, de ce ţi-ai scoate fotografiile la rampă?
Atunci probabil mă consider la fel ca oricare altul, pentru că nu prea mă împing să-mi scot pozele la rampă. Chiar mi se par caraghioşi oamenii care se promovează de miros a transpiraţie. Iar dacă râd de ei, normal că încerc să nu cad în capcana în care ei au căzut. Aşa că în ultimii opt ani n-am mai organizat expoziţii personale, n-am trimis comunicate de presă despre cât de tare sunt, n-am asaltat ziare şi reviste cu pozele mele. De fiecare dată când am publicat ceva, ei m-au contactat. Niciodată n-am putut să bat la uşi, n-am avut curaj în viaţă. La fel şi cu femeile, totdeauna ele m-au agăţat pe mine. Revenind la aducerea la cunoştinţa opiniei publice, problema e că opinia publică de azi mi se pare cam de plastic. Nu că opinia publică de ieri ar fi fost mai bună, în tot decursul istoriei a fost ori de marmură, ori de aur, niciodată de lemn. Iar mie îmi place lemnul. Nu prea sunt eu bun de lumea asta în care scopul popular e să ajungi cât mai sus, să te realizezi, să devii faimos, bogat, influent. Strălucirea şi banii nu mă mai atrag, sunt bolnav la cap. Majoritatea pozelor le public doar pe blog, unde mă citesc prietenii şi câţiva oameni care-s bolnavi ca mine, sau în curând o să ajungă aşa, pentru că-s invidioşi că eu sunt bolnav şi pot să stau acasă, nu trebuie să merg la şcoală. Pe lângă blog, mai scot poze când găsesc vreun concurs mai tentant. În rest, rampă ioc.
[3.] Până la urmă, şi blogul e tot o metodă de autopromovare, nu? Doar public e şi cel ce-ţi citeşte blogul, nu doar cel ce-ţi răsfoieşte albumul sau cel ce participă la vernisajul expoziţiei tale. La o adică, dacă n-ai vrea ca lumea să-ţi vadă imaginile, le-ai ţine într-o cutie, pe dulap sau sub pat, acasă.
Nu zic că trebuie să-ţi ascunzi pozele sub pat. Eu n-am pat, de exemplu, îmi ascund pozele sub masă, pe un hard mare. Nu ştiu unde e limita între a subpromova şi a suprapromova pozele, nu vreau să dau reţete cum trebuie şi cum nu trebuie făcut. Eu personal cu siguranţă prefer oamenii care pozează mai mult şi mai bine şi se împing mai puţin. Acum 10 ani mă gândeam altfel, pozam de trei ori pe an câte două zile, şi din pozele alea organizam opt expoziţii personale pe an, plus trimiteam la sute de saloane şi expoziţii naţionale şi internaţionale. Adunam punte, trăiam în magia numerelor şi mă dădeam unul dintre cei mai mari artişti ai lumii. Mi-a trecut, mi-am dat seama că pe alţii pot să-i mint, dar pe mine însumi nu.
[4.] Unele din articolele tale vorbesc despre motivele care îi determină pe oameni să se apuce de fotografie: bani, faimă, femei etc. . Care a fost motivul tău? Ce te-a determinat să începi să imortalizezi poveşti?
Am memoria foarte proastă, nu-mi aduc aminte de ce m-am apucat de fotografie, dar cu siguranţă în momentul actual cele trei stele călăuze sunt banii, faima şi femeile. Am şi dovezi că sunt un fotograf de succes: în ultimul an mi-am cumpărat maşină roşie, aproape nouă [bani], mi-am construit o casă nouă [bani gârlă], alaltăieri m-a sunat primarul să-mi ceară o favoare [faimă], ieri popa satului m-a invitat la el [şi mai multă faimă], femeile se întorc după mine pe stradă [de cînd prietenul meu Vidra mi-a făcut o freză de călugăr, c-am fost fraier să-l rog să mă tundă pe găt].
[5.] Şi între astea trei stele călăuze, dacă ar fi să le pierzi pe două şi să rămâi cu una singură, cu care ţi-ai dori să rămâi?
E un banc, nu-mi aduc aminte toate detaliile, dar îmi amintesc bine sfârşitul, ciobanul zice: "Din oi nu vând şi din p*lă nu-mi tai". De ce ar trebui să pierd ceva? Nici nu mă gândesc să pierd! Nu ţi-am dat destule dovezi că succesul e soarta mea?
[6.] Bine, bine, dar dacă [prin absurd, evident] ar fi să rămâi doar cu bani sau doar cu faimă sau doar cu femei, care ai vrea să fie? Oricum, cu femeile nu m-ai lămurit; faptul că întorc capul după tine cand ai freza ciudată nu cred că e de bine, nu cred, nu cred.
Păi dacă [prin absurd, evident] ar fi să rămân doar cu una dintre cele trei, cu siguranţă n-aş prefera femeile. Majoritatea lor au probleme de fabricaţie, tot timpul pun întrebări tâmpite şi nu te lasă în pace până nu răspunzi la ele. La partea cu freza, nu ştiu dacă e de bine sau de rău, dar ştiu sigur că şi reclama proastă e reclamă. Important e să se vorbească despre tine, să se întoarcă femeile după tine. Din milioanele de femei triste şi înfometate după o mângâiere, sigur o să se găsească una care [în ciuda frezei] să rămână impresionată de noua mea maşină roşie şi de cartea mea de vizită cu "artist fotograf" scris cu cerneală aurie.
[7.] [Nu e din fabricaţie defectul, e dobândit pe parcurs. Şi e chiar de calitate defectul ăsta, dacă stai să te gândeşti; e atâta de bine gândit, încât întrebările tâmpite vin doar prin mail, prevenind astfel riscul unui pumn în freză - P.S. freză altfel decât de călugăr]Acuma te iau iară cu absurduri, că văd că-ţi plac de numa. Presupunând, [...] ce alegi între fotografie şi text? Să poţi doar să fotografiezi sau doar să scrii?
De ce am doar două opţiuni? Rămânând la subiectul femei, dacă aş putea să fac doar un singur lucru pe lume, aş prefera să pot f...otografia. Când mă fac mare, mă fac artist f*tograf. [n.r. steluţa, respectiv litera dislocuită de ea, pot suporta interpretări, în funcţie de imaginaţia fiecăruia şi de părerile personale despre Ufo]
[8.] Consideri că mai vechile tale "poveşti" pot fi încadrate în sfera fotoreportajului?
Nu ştiu la care vechile mele poveşti te referi. Prima poveste pe care am pozat-o a fost cea cu drumul lemnului, în 2003, şi cred că poate fi încadrată în sfera fotoreportajului. Cam toate povestile mele pot fi încadrate acolo, dacă vrei neapărat să le încadrezi. Chiar, voi cum aţi învăţat la şcoală definiţia reportajului şi a fotoreportajului?
[9.] Reportajul are definiţii cu nemiluita, date de o tonă de oameni [începând cu Brunea-Fox şi Bogza şi continuând mulţi alţii, mai puţin cunoscuţi]. Esenţa ar fi că e un material de presă amplu, care priveşte lucrurile ceva mai în detaliu decât relatarea, şi prezintă o poveste. Şi e subiectiv din start, că obiectiv nu poate fi nici cu slujbe.Fotoreportajul e aceeaşi chestie, "scrisă" doar cu imagini. Dar la fotoreportaj ideea era că trebuie să cuprindă toate detaliile poveştii. Şi mai erau şi faze cu număr standard de imagini într-un fotoreportaj, cu încadrări de anumite tipuri [deşi, fiind vorba de subiectivism, ce mai contează încadrările?] etc.
Sunt mulţi care pozează "reportaje" şi habar n-au ce cuprinde acest gen. Sunt unii care apar cu trei poze cu fluturi diferiţi şi spun că e reportaj.
Predau la o şcoală ungurească de jurnalism, chiar ieri am fost acolo să ţin primul curs pentru cei de anul I. În prima zi, când mă întâlnesc cu studenţii, avem 8 ore împreună, din care două ore sunt de introducere, două despre problemele fotojurnalismului contemporan, două despre probleme de etică şi două despre genurile fotojurnalistice. E foarte important ca un fotojurnalist să ştie genurile, să nu ilustreze o ştire cu o poză de opinie [politicieni prinşi în situaţii ciudate], să nu ilustreze un interviu despre reparaţia drumurilor doar cu portretul intervievatului, ci şi cu o poză despre reparaţia drumurilor, sau să nu creadă că dacă pune una lângă cealaltă zece poze banale de ştire, acela e un reportaj. Fotojurnaliştii foarte des confundă reportajul cu relatarea, au senzaţia că reportajul e un gen pur informativ, alţii cred că e un gen pur de opinie, şi-l construiesc din idei fictive sau regizate. Foarte puţine "fotoreportaje" româneşti am văzut, care să şi conţină păreri, dar să şi pornească din realitate.
[10.] Cum crezi că sunt văzute fotoreportajele tale în ochii altora? Crezi că putem cu toţii vedea şi simţi ceea ce ai văzut şi simţit tu?
Cu siguranţă nu puteţi vedea şi simţi cu toţii. De exemplu, tu nu poţi. Că dacă ai fi putut, această întrebare nu se năştea. Dar din păcate nu eşti singura, mai sunt foarte mulţi care nu văd şi nu simt nimic din pozele mele. Să formulez corect, sunt foarte puţini care simt ceva. Asta se datorează probabil faptului că sunt încă începător şi nu reuşesc să comunic bine vizual.
[11.] Nu era vorba că nu văd NIMIC, ci de faptul că poate nu văd ce ai văzut tu. Şi nu era vorba de cine ce comunică, ci de cine cum percepe. Sau consideri că imaginile tale au mesaj foarte strict şi foarte clar, care nu lasă loc de interpretări, şi că toţi cei care îl înţeleg, îl înţeleg exact ca tine?
Pozele mele nu-s aşa de artistice ca să fie interpretabile în sute de variante şi fiecăruia să-i trezească alte trăiri. Ce fac eu e ceva la graniţa dintre fotografia documentară şi fotografia de presă. Mesajul poveştilor ar trebui să fie destul de clar, altfel înseamnă că ori nu ştiu ce vreau să zic, ori că nu reuşesc să transmit ideile.
[12.] De multe ori ai scris despre apartenenţa/neapartenenţa fotografiei de presă în categoria "artă fotografică". Care e, până la urmă, opinia ta despre toată treaba asta, şi cu ce argumente o susţii?
Părerea mea, mai ales cu argumente, ar ocupa zeci de pagini. Dar pot să fac o scurtă introducere, prezentând câteva idei şi probleme frecvente. Că arta şi jurnalismul sunt lucruri distincte, poate fi foarte uşor constatat studiind definiţiile lor. Fotografia e o tehnică cu ajutorul căreia putem capta lumina. Această tehnică poate fi folosită şi în scopuri artistice, şi în scopuri jurnalistice, şi în scopuri ştiinţifice, şi în scopuri comerciale, şi în zeci de alte scopuri. La fel ca şi scrisul sau filmul sau desenul. Nu toţi cei care scriem cu pixul zi de zi avem pretenţia că e artă ce scriem, în schimb în fotografie majoritatea celor care folosim aparatele zi de zi, ne simţim măcar puţin artişti. Pe când un jurnalist obişnuit s-ar uita ciudat la tine dacă i-ai spune că e artist, un fotojurnalist de rând consideră absolut normal să-l tratezi ca pe un artist. Majoritatea lor se şi supără dacă râzi când îţi dă cartea lui de vizită cu "artist fotograf" pe ea. Dacă vrei să gâdili la suflet un fotograf, ajunge să-i spui că e artist. De câte şi de câte ori auzim la vernisaje că autorul a ridicat banalul fotojurnalism la rang de artă? De ce fotografia artistică este considerată supremă, iar fotojurnalismul banal? De ce majoritatea fotoreporterilor sunt frustraţi că ei lucrează în presă? Doar pentru că omul aspiră totdeauna la altceva? E interesant că majoritatea fotografilor [din toate domeniile] aspiră să trăiască din artă. Pe când în realitate nu prea găsim la noi în ţară oameni care să trăiască din artă fotografică. Cei care se dau artişti foto profesionişti, majoritatea predau la facultăţi sau îşi câştigă majoritatea banilor făcând ceva fotografie aplicată, publicitate sau editorial, sau trăiesc din burse, dar nu ştiu să existe cineva care să trăiască doar din vânzarea creaţiilor artistice fotografice. Oare, un scop intangibil are o forţă de atracţie mult mai mare ca realitatea cruntă zilnică, de aceea aspiră breasla la artă? Sunt multe întrebări de genul acesta, la care nu ştiu dacă există răspunsuri, dar îmi place să le studiez.
[13.] Pe tine ce te atinge cel mai mult la orgoliu, să ţi se spună că eşti bun ca artist fotograf sau că eşti bun ca fotoreporter?
Eu am orgoliul distrus de mult. Din direcţia presei mi se reproşează des că fac poze "prea artistice", iar artiştii mă consideră un banal fotojurnalist. La un moment dat am participat la un curs de fotoreportaj, unde n-am primit diplomă pentru că proiectele mele au fost considerate prea artistice de către prof. Ştiind că majoritatea fotoreporterilor vor să devină artişti, ar fi trebuit să mă mângîie la orgoliu decizia profului? Azi am aplicat pentru un job de muncitor necalificat într-o fabrică de aţă de aici din Odorhei, cel mai mult m-ar atinge la orgoliu să fiu acceptat acolo.
[14.] Ai fi în stare să trăieşti doar din fotografie? Crezi că ai mai face fotografii din pasiune dacă toate ar fi la comandă, pe bani?
În ultimii 5 ani am trăit din fotografie. Am reuşit să fac şi poze din plăcere. Mulţi zic, dacă toată ziua pozezi ceva ce nu-ţi place, în timpul tău liber cu greu mai scoţi aparatul. Eu am avut norocul să-mi placă şi ceea ce făceam pe bani. E drept, am câştigat destul de slab, am acceptat doar joburile care-mi plăceau.
[15.] Ai facut vreodată compromisuri de dragul fotografiei [sau, de ce nu, de dragul banilor care ies din asta]?
Probabil că am făcut.
[16.] Atunci care crezi că au fost cele mai mari compromisuri [sau renunţări] pe care le-ai făcut?
Dacă o întrebi pe mama, tot valul păcătos a început când mi-am lăsat cariera de inginer proiectant, şi m-am mutat în capitală ca să devin asistent de fotograf, pentru un sfert din salariul anterior. A fost o renunţare, nu?
La întâlnirea de 10 ani cu foştii colegi de liceu, în cadrul unei ore de dirigenţie, fiecare trebuia să enumere realizările lui. Oamenii se ridicau unul după celălalt: x copii, y maşini, z case, unii-s directori, alţii profesori universitari, bancheri sau patroni. M-am ridicat eu, fiind penultimul, copleşit de atâtea realizări, şi am început enumerarea: zero copii, zero maşină, zero casă, fără servici.
Dacă e să ne luăm după normele societăţii, am renunţat la majoritatea valorilor acestei lumi, ca să fac ce-mi place. Dacă e să ne luăm după capul meu, n-am renunţat la nimic, am tot ce-mi trebuie, şi fac doar ce-mi place. Aş fi putut să aleg să mă fac fotograf comercial sau fotograf de vedete. Dar nu mi s-a potrivit, şi am ales să rămân sărac şi să pozez proiecte personale. E drept, sunt câteodată momente grele, am trăit luni întregi pe pâine şi icre. Sau un alt exemplu, săptămâna trecută era să-mi închid situl oskar.ro , pentru că n-aveam bani să plătesc hostingul. Am avut noroc, mai mulţi dintre cititori s-au oferit să mă găzduiască pe gratis. Am ajuns la concluzia că dacă renunţi la anumite lucruri, primeşti altele în schimb, şi cu timpul le primeşti şi pe alea la care ai renunţat. De exemplu: alaltăieri m-am mutat în noua mea casă [e drept, nu e sută la sută terminată încă], în faţa casei am o maşină, iar mesajul îl scriu de pe un laptop scump, şi toate astea le-am obţinut fără niciun compromis sau renunţare, doar fotografiind proiecte personale. E drept, am avut şi puţin noroc, că am reuşit în trei ani să câştig vreo zece concursuri serioase, de unde am luat banii pentru cele enumerate.
În legătură cu renunţările, am observat două fenomene mai importante: orice renunţare mă face mai om şi cel mai greu îmi este să renunţ la clişeele pe care societatea mi le-a imprimat în creier.
[17.] Despre ce clişee este vorba?
Uite două clişee despre care chiar am discutat în ultimele două ore:
1. Cum se va numi copilul, dacă muierea şi cu mine nu suntem căsătoriţi oficial? Asta e o întrebare pe care toţi vecinii, toţi prietenii şi toate rudele ni le pun, cu scopul să ne convingă să facem pasul pe care orice cetăţean bun are obligaţia să-l facă. La început am vrut să fim şi noi copii buni şi ne-am pus întrebări, a trebuit să treacă un timp ca să ajungem să ne întrebăm la mişto: oare copilul va putea să aibă vreun nume dacă noi nu semnăm condica la primărie? Mâine dimineaţă oricum merg la primărie, şi muierea mi-a dat temă de casă să întreb ce nume avem voie să punem copilului.
2. Lucrurile caritative nu pot fi criticate. Azi am fost la o asociaţie care practic mi-a furat patru poze şi le-a băgat într-o carte scoasă cu scopuri mai mult decât caritative. În plus, ei fac reclamă la carte tot cu o poză de-a mea cu doi dansatori, prieteni de-ai mei. Am fost la ei după-masă să cer o carte pentru dansatori şi m-au şi umilit... Să-i dau în judecată? O să sară câţiva pe mine, cum am inimă să atac un proiect caritativ. Am mai avut cazuri când am criticat proiecte caritative care minţeau fără ruşine, doar ca să strângă cât mai mulţi bani. Mi-am şi făcut câţiva duşmani. Doi oameni şi-au recâştigat vederea printr-un proiect caritativ, dar sute de mii, poate chiar milioane au fost minţiţi. Când i-am criticat că mint, au sărit pe mine că n-am suflet, să mă gîndesc la oamenii care vor fi ajutaţi. Şi eu m-am întrebat, oare oamenii nu pot fi ajutaţi fără minciună? Un alt clişeu al societăţii noastre: poti avea succes în ceva doar dacă faci mare tamtam mediatic în jurul tău. Iar mare gălăgie n-o să poţi face dacă nu inventezi ceva incredibil, cel mai uşor o poveste mai puţin sau mai mult fictivă, o minciună.
[18.] Cum te simţi când îţi fură cineva fotografiile? Pe de-o parte e de bine, nu? Înseamna că ai avut imagini chiar bune, de ţi le-au luat; înseamnă că le-au plăcut. Pe de altă parte, tot furt e, şi cu puţin ghinion pierzi şi drepturile de autor asupra imaginilor, dacă te pui cu cineva mare şi tare. Ei, la tine cum e?
Ador să fiu furat. Când ies pe stradă, scrie pe faţa mea "Victimă sigură".
Normal că nu-mi place să fiu furat. Pe deasupra sunt şi ungur, şi la noi furtul e o crimă mult mai mare ca la voi. La început, cum zici tu, eram fericit că cineva îmi fură pozele, mă bucuram că unora le place, dar după ce am început să trăiesc din asta, mi-am schimbat un pic mentalitatea. Eu trăiesc greu, nu prea am ce mânca, iar cei care îmi fură pozele trăiesc bine mersi, îşi construiesc vile şi îşi cumpără maşini scumpe. Nu mă deranjeză aşa de tare când un tânăr, amator de fotografie, îmi ia poza şi-o pune pe blog s-o vadă şi alţii. Mă deranjează mult mai tare când reviste şi ziare mari, sau agenţii de turism îmi fură poze. N-am auzit cazuri să piardă cineva drepturile de autor în aşa fel, dar totul e posibil. Ai auzit tu de asemenea cazuri?
[19.] Am auzit de aşa ceva doar în muzică, unde e vorba de cu totul alţi bani. În domeniul vizual ştiu doar de cazuri în care vine unul şi-ţi fură fotografiile, iar apoi îşi scrie pe site sau în revistă că el deţine drepturile de autor şi ameninţă cu judecata pe oricine îi fură imaginile.
Da, mulţi sunt şi cei care scriu pe suprafaţa pozei (c) Marian Fotografu . Câteodată mă gândesc că oamenilor le pasă mai mult de drepturile lor sau de numele lor decât de fotografiile lor. Mă tot întreb, cum are cineva suflet să-şi strice fotografia, punându-şi copyright-ul pe ea? După care mai are şi un sentiment de siguranţă că poza aia nu va fi furată. Şi se şi crede expert în photoshop. :)
[20.] Uite, că tot ai adus vorba de Photoshop... care e părerea ta despre arhidezbătuta treabă cu manipularea digitală a imaginilor? Mai eşti fotograf dacă foloseşti abuziv editoare foto [adică pentru altfel de corecţii decât cele admise în fotojurnalism]?
Trebuie să am neapărat o părere? :)
Îmi place că în legătură cu acest subiect toată lumea are o părere, de cele mai multe ori foarte hotărâtă. Mai e o întrebare pe care degeaba mi-o pui: Canon sau Nikon?
[21.] Nu mi-ai citit bine gândurile. De unde ştii că întrebarea nu avea să sune "Mamiya sau Leica?" :)
Tu ce aparat ai?
[22.] Canon. Touche.
Mamiya şi Leica nici nu sunt din aceeaşi categorie :)
[23.] Am văzut că, de multe ori, comentariile tale [de pe blog sau de pe alte situri unde postezi] stârnesc reacţii foarte... agresive, violente - nu ştiu cum să le zic, dar tu cu siguranţă ştii despre ce e vorba - din partea celor vizaţi sau a simpatizanţilor acestora. Mai are rost să te oboseşti cu critici, dacă toţi le iau în nume de rău?
Nu ştiu dacă are rost sau nu să critic. Cred [sper] că o parte din cei criticaţi o să-şi deschidă ochii şi o să devina oameni şi fotografi mai buni. Pe mine m-a ajutat să fiu criticat. Însă nu m-a ajutat faptul că-s critic, asta-i sigur, am pierdut multe joburi din cauza asta. Am pierdut şi prieteni, dar pentru ei nu-mi pare rău, mi-am dat seama ulterior că cei care nu-s în stare să râdă când fac mişto de ei, doar când ei fac mişto de mine, nici nu prea au de ce să-mi fie prieteni. Lumea fotografică poate fi câteodată incedibil de falsă. De fapt nu doar lumea fotografică. Dacă ştii să lingi bine, eşti insistent şi ştii să taci în momente critice, poţi să ajungi foarte sus. Dacă însă spui adevărul când nu trebuie, eşti înlăturat. E o telenovelă totul, în care actorii se schimbă, dacă nu joacă conform scenariului. Aşa e şi în politică, aşa e şi în fotografie. Daca îţi permiţi să spui că o vedetă pe care ai pozat-o e proastă, repede sare lumea la tine şi spune "măi, tu esti orb, cum să fie proastă, uite ce ţâţe are", şi din momentul ăla toţi se uită la tine ca la un cangur în zoo. Să nu mai vorbim de faptul că nu mai primeşti de lucru în domeniul acesta al construirii vedetelor. Sau încearcă să atragi atenţia că vreun coleg artist fotograf renumit este un impostor, şi-a construit imaginea, dar ca fotograf e mediocru. Ştii cum sar cu toţii pe tine? Sar pe tine cei care-s la fel ca el. Cei care cred că dacă şi-au dezvoltat o reţetă cu care să facă poze care să fure ochii primului privitor, deja le este destul efort intelectual pentru această viaţă. Ştii, aşa cum există visul american [american dream], aşa există şi visul artistofotografic românesc, destul de uşor de atins cu o reţetă tehnică luată de pe net şi cu un pic de promovare falsă. Desigur, există şi fotografi buni în ţara asta, dar ei de obicei stau liniştiţi şi fac bani, nu prea se dau în spectacol, să am eu motive să-i critic.
Revenind la critică. De obicei, când critic pe cineva, nu e doar părerea mea acolo. Dar majoritatea fotografilor care-s de o părere cu mine preferă să tacă. Unii din interes, alţii din teamă, iarăşi alţii pentru că-s prea blânzi să atace, alţii pentru că-s români. De exemplu Hiriţ n-o să afirme niciodată public că Hennessey e un impostor, chiar dacă probabil ştie acest lucru. Doar că n-are interesul să-şi facă duşmani şi să-i scadă comenzile. Eu îmi permit să spun adevărul, pentru că nu-mi pasă dacă am sau nu comenzi, oricum n-o sa mor de foame. Sau alt exemplu, pe Bumbuţ nu l-am văzut niciodată să afirme public că Andreea Raicu e urâţică, sau ca e fiţoasă, chiar dacă a pozat-o mult timp. Se găseşte însă o rudă spirituală de-a mea care să spună lejer adevărul: http://www.libertatea.ro/stire/raicu-e-chiar-uratica-230010.html Fiecare are dreptul să tacă. Eu nu vreau să judec pe nimeni pentru că tace, în timp ce se uită la valorile false care se răspândesc. Fiecare face ce vrea. Eu însă am decis să nu promovez şi chiar să râd public când văd falsităţi. Mi-am formulat problema în felul următor: am lucrat în presă câţiva ani. În presa controlată de UDMR. Am făcut bani promovând ideile lor, de multe ori false sau semifalse. Ştiam că-s minciuni, simţeam că-s minciuni, şi totuşi a trebuit să le bag în ziar. După câţiva ani, ajuns acasă la părinţii mei, ei încercau să mă convingă să merg la vot, pentru că uite ăştia ce idei geniale au. Şi degeaba le-am tot spus: alo, opriţi-vă, chestia asta e o prostie, asta aţi citit-o din ziarul nostru, e o glumă, să nu credeţi în ea. Degeaba le-am spus orice, degeaba am argumentat, ei mă luau drept copil prost care habar n-are. Şi atunci m-am căcat pe mine de frică. Am participat activ la spălarea creierului părinţilor mei.. E un sentiment pe care nu vrei să-l trăieşti. Şi atunci am decis, dacă pe ei nu pot să-i salvez, măcar să salvez copii mei care nu s-au născut încă. Nu vreau ca fata mea să se trezească la vârsta de cinci ani că vrea să fie ca Raicu şi nu vreau nici ca băiatul meu să se trezească la treisprezece ani că vrea să fie mare artist expediţionist ca Alin Totorean. Nu mai vreau să particip la răspândirea minciunii, nici activ, dar nici pasiv. De aceea am decis să fac mişto de lucrurile care mi se par false.
[24.] Cred că pe multe "victime" de-ale tale le deranjează mai tare felul în care transmiţi mesajul, decât mesajul în sine. Prea puţini îţi inţeleg ironiile, şi cam toţi le iau în nume de rău.
Crezi că n-ar trebui să fiu ironic? Sau că n-ar trebui să fiu critic?
[25.] Nu, nu-mi lua asta ca pe o acuză, ca pe un sfat cum că ar fi bine să te schimbi. Eu nu zic că ar trebui să-ţi schimbi felul de a critica [şi, sincer, nu ştiu cât de bine ai putea face asta], pentru că ţi-ai pierde stilul, te-ai pierde pe tine. Şi toţi cei care intră azi să te citească fac asta pentru că le place cum scrii. Mâine n-ar mai face-o dacă ţi-ai schimba felul de-a fi şi de-a scrie. Părerea mea.
Păi atunci ce ar trebui să fac, zi-mi! Am cititori care într-o zi mă critică că-s prea critic şi c-ar trebui să fac poze şi să tac, iar peste o săptămână îmi trimit un link cu XY care a făcut ceva tâmpenie şi să scriu despre el. Atunci le zic să scrie ei. Cititorii mei sunt o gaşcă de laşi, cu câteva excepţii. Stau la căldura sobei şi se uită prin perdea cum mă lupt eu în zăpadă. Foarte puţini sunt cei care se obosesc să deschidă fereastra, şi mai puţini cei care ies lângă mine în zăpadă. Ştii cât de puţini sunt cei care au curajul să spună drept ceea ce gândesc? De aceea îl iubesc foarte tare pe Pandele. Sau pe Bumbuţ, chiar dacă el e cam dur câteodată pentru sufletul meu sensibil.
[26.] Nu am ce sfaturi să-ţi dau. Ţi-am spus doar părerea mea: oamenii sunt deranjaţi de felul în care spui lucrurile, nu neapărat de faptul că îi critici. Şi iar te întreb: ai văzut vreodată că [,] critica ta a avut vreun efect concret, a dat cineva semne reale de îmbunătăţire? E bine că-ţi spui părerea, da'... are oare vreun rost? Pentru cine? Din câte am vazut, mulţi fotografi [mai ales cei începători, care mai au de învăţat şi care chiar ar trebui să ciulească urechile la sfaturi] iau criticile FOARTE reticent. Cei mari... parcă şi mai şi. Şi atunci tu pici de fazan, că-ţi răceşti gura de pomană, şi-ţi mai iei şi câteva înjurături pe treaba asta, şi te iau ăştia drept neserios, şi tot aşa.
Da, am văzut câteva semne de îmbunătăţire în scurta mea viaţă. Şi nu puţine.
Sau de multe ori se întâmplă să nu înveţe din caz cel vizat, ci alţii, care-s în aceeaşi oală cu el, sau ar fi ajuns în aceeaşi oală cu el. Cei începători sunt mai sensibili, ai dreptate, dar pe ei nu-i critic foarte dur. De obicei fac mişto doar de cei care se dau cei mai tari. Cei care nu pot să-şi scrie numele fără să ataşeze combinaţii de cuvinte de genul "cel mai" sau "singurul care". Cât despre seriozitate, nici nu mă consider şi nici nu sunt serios. Oamenii serioşi rar sunt fericiţi. Îmi place să pic de fazan şi am şi mult talent la acest capitol. De cele mai multe ori îmi răcesc gura de pomană, cum bine zici tu, dar câteodată îmi răcesc gura şi pentru bani. Mănânc mult usturoi, să nu cumva să răcesc şi la gât.
[27.] La un moment dat, pe blog, aminteai de vremurile în care unele critici pe care le-ai primit te-au demoralizat. Cum ai trecut peste asta, cum ai învăţat să primeşti mai cu braţele deschise comentariile?
Cel mai tare în viaţă m-a demoralizat un comentariu de-al lui Mihai Vasile. M-am gândit foarte mult la cum am ajuns să mă deprim aşa de tare, şi am ajuns la următoarele concluzii:
1. Contează cine te critică, cât de mult dai pe cuvântul lui. Dacă îl consideri un specialist mai bun ca tine [cum e cazul meu cu Mihai], dai mult mai mare importanţă criticii lui.
2. Contează cât de serios, cât de supărat este prezentată critica. Dacă cineva vorbeşte foarte serios sau chiar supărat, critica loveşte mult mai tare. Dacă stilul e ironic, e glumeţ, poţi să-ţi imaginezi că cel care a scris critica a zâmbit în timp ce scria, atunci nu te loveşte aşa de tare.
3. Dacă critica e la subiect, e mai blândă. Dacă intră şi pe planul personal şi scoate elemente din trecutul celui criticat, deja e mai dură.
4. Dacă simţi că are dreptate criticul, iei mai în serios critica. Dacă însă simţi că nu are dreptate deloc, mai ales dacă dă verdicte fără să dea argumente, şi nici nu poţi să-i răspunzi, creşte tensiunea în tine.
5. Contează cât de generală e critica, sau cât de în detaliu e. Nu-i acelaşi lucru să spui că seria asta de imagini e un rateu, n-a înţeles nimic din acest subiect, sau să spui că autorul e un ratat total, un habarnamist.
N-am reuşit să învăţ să primesc cu braţele deschise comentariile. Am fost sensibil toată viaţa, plâng foarte uşor. Dacă ceva m-a supărat acum trei ani, m-ar supăra şi acum. Dar totdeauna cînd mă supăr ajung să fac ceva bun. Sunt mult mai productiv când sunt supărat. În general sunt două cazuri. Când simt că are dreptate criticul, sunt supărat pe mine şi atunci vreau să-mi demonstrez că pot să fiu mai bun. Când simt că n-are dreptate criticul, sunt supărat pe situaţie, şi vreau să-i demonstrez că n-are dreptate. În ambele cazuri supărarea mă mobilizează şi îmi dă putere de muncă.
[28.] Din concluzia ta ar reieşi că, totuşi, criticile ţi-au prins bine. E mai bine să fii lăudat sau criticat? Asta dacă stai să te gândeşti, vorba ta, la cei care contează şi la cei pe care-i consideri specialişti. În general, crezi că e mai constructivă o critică sau o laudă?
Cel mai bine e să fii şi lăudat, şi criticat, când e cazul. Dacă cineva face ceva bun, e bine să-l lauzi. Critica nesfârşită nu face bine nimănui, dar nici laudele infinite.
Eu am ales să critic sau să laud pe baza a trei parametri:
- sinceritate [spun numai şi numai părerea mea sinceră, nu mint niciodată]
- bun simţ [dacă văd că cineva e rupt, nu-i mai trag încă un şut puternic]
- utilitate [încerc să critic sau să laud în aşa fel ca autorul să rămână cu 2-3 idei utile]
[29.] Mai demult am făcut un vox pop între fotografi şi tare aş fi curioasă să-ţi aflu şi ţie părerea. Există vreun dezavantaj pe care îl au fotografii români faţă de cei din străinătate? Altfel spus, suntem dezavantajaţi de faptul că trăim aici [şi ne limitează asta, într-o oarecare măsură, posibilităţile de evoluţie/autopromovare/etc.] şi nu altundeva în lume?
Eu văd şi avantaje, şi dezavantaje..
Cel mai mare avantaj este că la noi în ţară sunt foarte puţini fotografi buni. În plus, cultura vizuală a clienţilor nu este foarte dezvoltată, de multe ori acceptă orice, numai să fie ceva. Aşa că dacă dacă te apuci de meserie, în jumătate de an poţi ajunge să trăieşti lejer din fotografie, iar dacă te apuci să te promovezi ca nebunul, într-un an poţi să ajungi cel mai cunoscut fotograf din ţară, pentru că foarte puţini o să-şi dea seama că tu nu eşti aşa de bun cum zici, şi chiar dacă îşi dau seama, o să tacă.
Dezavantaje văd mai multe:
- să încep cu evoluţia: la noi în ţară nu prea sunt şcoli bune în acest domeniu. În plus, cum ziceam adineauri, poţi să ajungi foarte uşor fotograf mare şi cunoscut, iar acest lucru cred că îndeamnă colegii să se promoveze în loc să se perfecţioneze, să evolueze.
- autopromovare: chiar dacă eşti cel mai mare şi cel mai cunoscut fotograf din ţară, eşti un nimeni pe piaţa mondială. Pe vremuri fotografii se mutau la Paris sau la New York dacă vroiau să devină cunoscuţi, altfel nu aveau nicio şansă. Acum avem internet, avem globalizare, poate că ar merge mai uşor să-ţi forţezi intrarea pe piaţa mondială, numai că acum fotografia e în cădere liberă, piaţa se îngustează, bani nu mai sunt, poporul nu mai are nevoie de fotografi cunoscuţi, se uită mai mult la televizor. Revenind la autopromovare, este mult mai greu să te autopromovezi dacă lucrările tale nu apar în organe de presă de limbă engleză, de preferat americane. Nimeni important nu citeşte ziare sau reviste româneşti. Şi chiar dacă citeşte întâmplător, nu înţelege. De aceea, toţi fotografii români care se pregătesc pentru o mare carieră internaţională [mi se pare penibil să visezi la aşa ceva, dar îmi dau seama că asta e visul majorităţii oamenilor] îşi fac bloguri în engleză. Sau măcar bilingve. Câteodată îmi vine să mor de râs când văd poze slabe rău, cu texte chinuite în engleză, de la fotografi care se visează să ajungă renumiţi peste ocean.
- banii: la noi sunt mai puţini. Mult mai puţini. Din acest motiv mult mai puţini sunt şi fotografii care trăiesc din ce le place. Majoritatea fotografilor ar dori să facă un lucru, dar sunt obligaţi să facă altceva, pentru bani. Oameni care ar putea fi creativi, ajung să pozeze cataloage Cora sau conferinţe de presă plictisitoare. La noi nu prea sunt burse care să te ajute să lucrezi la proiecte personale. Sau poate că sunt, doar că noi muritorii nu aflăm de ele. În plus, nici lucrările bune, care te şi satisfac şi-ţi aduc şi bani, nu sunt date totdeauna celor care merită sau celor care au cele mai mari şanse să le realizeze cu succes, ci sunt date pe baza diferitelor interese familiale, politice etc.
- respectul: de multe ori am auzit oameni să se plângă că aici omul creator, omul valoros nu este aşa de respectat ca în afară. Aici un mafiot care apare la televizor primeşte mai mult respect ca un artist care stă liniştit pe curul lui şi lucrează. Eu nu am simţit nici o diferenţă, poate şi din cauză că n-am lucrat în afară, şi n-am termen de comparaţie :) Dar foarte mulţi care au fost în afară se plâng că la noi e jale din acest punct de vedere.
[30.] Tu nu te-ai gândit niciodată să te stabileşti, pentru o vreme, undeva în străinătate, în speranţa că o sa ai succes mai mare?
La începuturile "carierei" mele fotografice am întâlnit o grămadă de oameni care au cunoscut succesul: vedete, afacerişti de succes, politicieni, şi mi-am dat seama destul de repede că nu succesul este cheia fericirii. Şi nici banii. Iar în străinătate pleci pentru una din astea două..
M-am gîndit la un moment dat, am două variante:
- să plec undeva departe, să mă chinui zece-douăzeci de ani, şi dacă am noroc (că-ţi trebuie mare noroc să cunoşti oamenii care trebuie) şi am răbdare multă, multă, foarte multă, poate am şanse să mă înscriu în istoria fotografiei universale.
- să stau acasă, să fiu fericit, să nu-mi pese de prostiile lumii, să fac doar ce-mi place şi să mor anonim
Prima are avantaje mai ales după moarte, devin cumva nemuritor, şi pozele mele se vor vinde scump, foarte scump, dacă cineva important va avea interesul să le vândă. A doua are avantaje mai ales în timpul vieţii mele, o să am o viaţă frumoasă, dar fără să fie ieşită din comun.
M-am gândit un pic, şi am ajuns la concluzia că nu merită să pierd nici un an din viaţă în schimbul unor beneficii de după moarte. Am ales să fiu relaxat în loc să fiu stresat, am ales să mă uit la râu zilnic în loc să mă pup cu vedete. Am ales să beau pălincă de prune în loc să mă droghez. Am ales ca serile să le petrec cu consăteni, gătind, mâncând, râzând şi jucând jocuri de societate, în loc să strălucesc în vreun pub vestic, dând autografe. În momentul de faţă sunt fericit, şi nu regret nicio clipă decizia luată. Niciodată în viaţă nu m-am simţit mai bine ca acum.
[31.] Şi pe viitor? Ceva planuri mari în viaţa privată, ceva planuri mari în carieră? E gata casa, ce mai urmează acum?
Casa nu e gata încă, mai am de lucru vreo jumătate de an până să fie confortabilă. În iunie se naşte băiatul nostru, şi am senzaţia că o să ne umple lejer viaţa privată. În viaţa fotografică iarăşi am planuri mari, vreau să pornesc o şcoală de fotografie documentară, deja am finalizat unele detalii, zilele acestea pun anunţul pe Oskar.
El e omul veşnic revoltat şi, deopotrivă, veşnic resemnat. Scrie ca şi cum ar vedea doar urâtul din jur, dar fotografiază, de cele mai multe ori, ca şi cum pe lume ar fi doar frumos. Şi păstrează, adânc ascuns în suflet, un mare drag pentru România pe care zilnic o vede prăbuşindu-se. O introducere mai amplă ar fi de prisos, pentru că fotografiile sale vorbesc suficient despre el. Ce nu spun imaginile, spune el pe blog. În rest, e pur şi simplu… Florin Constantinescu. [Foto : Florin Constantinescu]
[ 1.] Ce simte Florin Constantinescu, omul cu studii superioare într-ale jurnalismului, atunci când citeşte ziarul sau când deschide televizorul? [n.r. vizavi de orice, de la subiectul materialelor pânã la modalitatea de realizare a acestora şi calitatea reporterilor]
Scârbă. De fapt ziare nu cumpăr absolut deloc, citesc on-line câteva articolaşe sau câte un editorial care mi se pare mai interesant şi cam atât. Îmi este suficient să văd titlurile şi m-am lămurit. Iar la TV mă uit numai pe anumite canale, în general străine. Privesc, fireşte, şi canalele TVR, dar de multe ori din interes profesional.
[ 2.] Ce simte Florin Constantinescu, omul, atunci când închide ziarul sau televizorul şi începe sã privescã în jur?
Ar trebui să răspund la fel ca la prima întrebare. Ce este în jur nu diferă cu nimic faţă de ceea ce scrie presa. Ce mă enervează cel mai tare este că atunci când există, totuşi, un lucru bun făcut de cineva, vine presa şi mâzgăleşte cu porcării totul. Are o apetenţă fantastică pentru mizerie.
[ 3.] Pentru un jurnalist e esenţial sã fie întotdeauna bine informat, iar pentru asta trebuie sã citeascã frecvent presa. Credeţi cã pentru un fotograf este important sã se documenteze asupra a ceea ce se întâmplã, în domeniul fotografiei, în lume?
Care presă? Ce se face în România la ora actuală nu este presă, poate manelism jurnalistic. Iar dacă un fotograf ajunge să se documenteze asupra unui subiect din presă... a ratat subiectul. Cel mai bine este să îţi faci singur documentarea, la faţa locului. Să schimbi o vorbă cu oamenii, să afli exact cum stau lucrurile, să priveşti cu ochii tăi ceea ce este de privit. În ce priveşte fotografia în lume, da, desigur, există suficiente resurse pentru ca să îţi faci o părere. La capitolul acesta internetul este un ajutor destul de bun, cu condiţia să ai suficient creier să mai citeşti şi printre rânduri şi să nu iei totul de-a gata. Şi să nu uităm că apar o gramadă de cărţi. Mă rog, pe alte meleaguri, nu pe la noi, dar se pot comanda lejer on-line.
[ 4.] În mass-media, clişeele sunt, pe cât de obositoare şi de enervante, pe atât de frecvente. Totuşi, niciun clişeu media nu este considerat furt [sau, mai elegant spus, lipsã de inspiraţie]. Cum stau lucrurile în cazul fotografiei? Unde se sfârşeşte clişeul şi unde începe furtul de idei?
Este totuna. Clişeu sau furt de idee. O idee devine clişeu atunci cînd o grămadă de fotografi aplică la infinit aceeaşi reţetă pentru subiectul în cauză. Originalul apare în momentul în care abordarea este originală. A fotografia un cal nu înseamnă că furi ideea altor 10000 de fotografi care au fotografiat şi ei un cal, atâta vreme cât abordarea este diferită, originală. Şi când spun abordare mă refer la încadratură, tăietură, compoziţie, atmosferă, jocuri de contraste sau lumini, texturi.
[ 5.] În urmã cu câţiva ani aţi pus bazele proiectului In Focus. Cât de necesar consideraţi cã este, pentru un fotograf, sã participe la astfel de workshop-uri şi/sau la diverse cursuri de specializare?
Depinde de la om la om. Unii se descurcă singuri, au suficient talent şi ambiţie să reuşească. Dar sunt foarte puţini. Marea majoritate a celor care vor să facă fotgrafie au nevoie la un moment dat de îndrumare. Ca să faci o fotogafie bună nu este chiar atat de simplu. Şi nici să te bazezi pe noroc nu este o soluţie. A apela la un fotograf consacrat, pe care îl apreciezi, pentru a te ajuta nu este un lucru rău şi nici o ruşine. În SUA sau Europa sunt mii de workshopuri, la preţuri de 10 ori mai mari, şi toate funcţionează.
[ 6.] Dezvoltarea tehnicii fotografice prin trecerea de la analog la digital a adus, odatã cu ea, valuri mari de noi fotografi. La nivel global, acesta e un avantaj sau un dezavantaj pentru industria [comunitatea] fotograficã?
Pentru omenire este un plus. Fiecare poate deveni un mic artist şi pentru suflet este un balsam bun. Industria foto? Dă-i încolo, câştigurile sunt uriaşe. Arta fotografică însă a avansat, a avoluat foarte mult în ultimii ani. Evoluţie care nu ar fi avut loc cu atâta forţă dacă se lucra în continuare pe film.
[ 7.] V-aţi declarat, în repetate rânduri, profound dezgustat de mizeria din România, întâlnitã la tot pasul, zi de zi, sub toate formele ei. Cum de nu aţi ales pânã acum sã plecaţi din ţarã?
Păi 20 de ani am tot sperat. Acum nu mai am chef de plecat. Nici pe dincolo nu sunt toate roz. La urma urmei, e ţara mea şi iubesc România, chiar dacă am o mare problemă cu unii conaţionali.
[ 8.] Consideraţi cã, la nivel profesional, v-ar fi mers mai bine dacã aţi fi pãrãsit România?
Absolut. Am avut oferte foarte bune încă de la terminarea facultăţii şi nu le-am onorat pentru că nu am vrut să părăsesc România. Nici nu am vrut să mă complic foarte mult, pentru că banii nu m-au animat niciodată. Sunt şi alte moduri prin care să îţi faci viaţa frumoasă.
[ 9.] Poate cineva sã-şi câştige existenţa, în România, doar din fotografie? [exceptând cazurile fotografilor de modã şi de produs]
Eu vând fotografie, dar nu suficient de scump ca să trăiesc numai din asta. Şi nici nu aş încerca. Nu cred că cineva poate trăi la noi din vânzarea de fotografie de artă. Abia trăiesc cei care fac publicitară. Şi nu vreau să deschid aici o discuţie aprinsă în care intră corupţia, nesimţirea, compromisurile la tot pasul, faultarea colegilor de breaslă.
[10.] Comparativ cu nivelul altor ţãri, unde se situeazã fotografia româneascã? Cât de departe suntem de ceilalţi şi din ce puncte de vedere?
La naiba. Pentru Occident fotogafia românească aproape nu există, deşi avem un număr mare de fotografi buni, cu nimic mai prejos decât cei de acolo. Şi cum să ne cunoască? Avem vreo asociaţie, instituţie, ceva care să promoveze fotografia românească? Voi n-aţi văzut ce miniştrii ai culturii am avut şi o să avem în continuare?
[11.] “Fotografia mea este un mod de a provoca o dezbatere cu noi, despre noi.”, spuneaţi la un moment dat. La finalul “dezbaterii”, care va fi concluzia şi din partea cui va veni aceasta?
Concluzia este puţin cam gri, ca să nu spun neagră. Fiecare dintre noi va ajunge la un moment dat la această concluzie, dar va fi puţin cam târziu. Orizontul este deja puţin cam întunecat.
