E aproape final de vară. Deși pentru mine, de fapt, e abia început de vară, de vacanță, de ce-o fi. Trei săptămâni de rupere de tot, din care până acum am consumat doar una.
E aproape final de vară. Un final de vară care lasă înapoi cel mai ciudat și mai obositor an de până acum. An în care nu am evoluat mai deloc, din niciun punct de vedere, dar pe care mi l-am consumat aiurea, cu mulți nervi și cu ceva gânduri și gesturi care nu îmi fac prea mare cinste. Ciudat bilanț, e prima dată când spun asta. E prima dată când se întâmplă asta.
Mi-am făcut curățenie de vară în casă, mi-am făcut curățenie generală în viață. Ordine, mai bine, pentru că nu e ca și cum aș fi dat la o parte ceva mizerie. Nu, nici vorbă. Atâta doar că am așezat altfel toate lucrurile. Mult, mult mai bine pentru toată lumea.
E aproape final de vară. Am stat la Cluj o zi și un pic, pauză între două plecări. Am ajuns sâmbătă dimineață înapoi de la prima jumătate de vacanță, cu întârziere de două ore, după un drum exagerat de lung cu trenul, cu pleoape grele, cu zgârieturi adânci de scoici și arsuri de soare (aparent, factorul de protecție uriaș e destul de slab atunci când pielea ta are nuanța hârtiei de copiator). Și cu capul calendar de la cea mai sinistră companie pe care am avut-o vreodată pe tren. Mi-am rezolvat toate treburile amânate, mi-am desfăcut bagajul, ca să am ce să refac peste câteva ore, mi-am văzut o parte dintre oamenii dragi, la multe beri și infinit mai multe cuvinte. Am dormit puțin, dar bine, și am avut mai mult decât suficient timp să visez mult și frumos.
E aproape final de vară, iar eu sunt mai liniștită și mai împăcată cu mine decât îmi amintesc să fi fost vreodată. Sunt pe malul Atlanticului, într-un orășel care azi ne-a așteptat gri, rece și plouat, după un drum de vreo șaptesprezece ore. În sinea mea, încă zâmbesc cu gura până dincolo de urechi. De vreo două-trei zile încoace. Și cred cu tărie că nimic pe lumea asta nu ar putea să-mi schimbe starea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu