Interviu Andrada Damianovskaia

Îşi spune Andrada Damianovskaia, deşi numele ei e lipsit de terminaţia cu iz sovietic. Vine dinspre Arad şi Timişoara, unde a terminat liceul, respectiv facultatea de arte şi unde şi-a dezvoltat, prin exerciţiu asiduu, talentul fotografic. În plină ascensiune a digitalului, se ambiţionează să lucreze în continuare pe peliculă. Fotografiile ei au în spate poveşti puternice, originale, pe care greu le poţi asemăna cu ceva ce ai mai văzut în trecut. Am încercat să aflu de la ea, în acest interviu, lucruri care nu se citesc în fotografiile care-i poartă semnătura. [Foto: Andrada Damianovskaia]

[1.] Cum ai început să faci fotografie?

Am început cu "fotografia imaginară", fără să fiu prea conştientă de ceea ce făceam. A fost ceva ce a început firesc oarecum, având în vedere pregătirea mea [de până atunci] ca [viitor] artist vizual. Asta se întâmpla în timpul gimnaziului. Pe drumul de la şcoală spre casă îmi plăcea să "caut" fotografii. Începeam să văd locurile prin care treceam cum nu le mai văzusem până atunci. Descopeream detalii, lumini, umbre, unghiuri, texturi, culori în proximitate. Astfel îmi imaginam o compoziţie cu elementele din jur şi aceea era "fotografia" mea. Cred că am făcut câteva sute de astfel de "fotografii". Apoi mi-am dat seama că aş vrea să revăd fotografiile, dar nu-mi permiteam un aparat foto. Din fericire am primit un aparat de fotografiat, dar care nu avea decât un buton, cel pentru declanşare. Mai târziu m-am decis să-mi cumpăr din banii de alocaţie un aparat mai sofisticat cu care să pot experimenta. Am găsit la piaţa de vechituri un aparat RDG-ist care îmi permitea controlul aperturii şi a timpului de expunere şi astfel am început fotografia propriu-zisă.

[2.] Tehnic, lucrurile au evoluat enorm de la începuturile fotografiei tale până în prezent. Trăim în era digitalului, iar tu faci parte din generaţia tânără care, vorba aia, aproape că s-a născut cu digitalul în mână. Atunci de unde vine preferinţa pentru fotografia pe film? Cum de nu te-ai orientat mai mult spre digital?

Eu m-am născut, de fapt, cu filmul în mână. Tehnologia digitală nu era încă accesibilă amatorilor, cel puţin nu la noi în ţară. Oricum, întotdeauna mi-am imaginat că un fotograf adevărat e cel care stă într-o cameră cu lumină roşie [sau chiar verde, în funcţie de situaţie] şi, cu ajutorul tăvilor pline de soluţii, aduce imaginile, dinainte capturate, la viaţă. Acesta era fotograful autentic în viziunea mea. Ca artist plastic am simţit de la început nevoia unei apropieri fizice de creaţia artistică; poate de aceea nici nu m-am ataşat de fotografia digitală, care mi s-a părut "rece", impalpabilă.

[3.] Şi cât de la îndemână îţi e să lucrezi în continuare pe film?

Lucrez doar cu materiale fotosensibile alb-negru, ceea ce îmi dă posibilitatea controlului total asupra rezultatelor la care doresc să ajung. Desigur, acest lucru este posibil şi cu ajutorul tehnicii digitale, dar, cum am mai spus, nu îmi dă aceeaşi satisfacţie pentru că nu există acea apropiere organică între artistul fotograf şi fotografia finală. În ceea ce priveşte procurarea materialelor necesare, este într-adevăr o problemă majoră, deoarece se găsesc destul de greu la noi în ţară şi la preţuri mai ridicate decât în străinătate.

[4.] Cam la ce costuri ajungi tu, personal, cu developarea unui film de, să zicem, 24 de poziţii?

Nu am făcut niciodată un astfel de calcul pentru că materialele le procur în cantităţi mai mari, dar şi pentru că nu e relevant un calcul de genul acesta. Dacă toată afacerea devine prea costisitoare, atunci mă voi limita la a expune mai puţine negative şi poate în modul acesta fiecare cadru ar fi mai cu atenţie studiat, ceea ce înseamnă, poate paradoxal, mai multe cadre reuşite.

[5.] Şi acum lucrurile nu stau aşa?

Încerc să fiu cumpătată şi să analizez bine fiecare cadru înainte să declanşez, tocmai pentru o economie mai eficientă a materialelor.

[6.] Cât de mult te-a ajutat şcoala şi cât de mult ai învăţat singură în materie de fotografie? În ce parte a înclinat balanţa mai greu?

În cadrul liceului şi a studiilor universitare nu am aprofundat tehnica fotografică, specializarea mea fiind design-ul grafic, aşa că am fost nevoită să-mi obţin singură sursele informaţionale. Am început cu vechile manuale de fotografie şi am continuat cu internetul. Bineînţeles, acele manuale mă ajută şi în momentul de faţă, chiar dacă sunt puţin "expirate" [acestea cuprind numeroase reţetare, dar astăzi nu se mai găsesc substanţele necesare obţinerii soluţiilor], totuşi se pot găsi informaţii preţioase legate de tehnică şi laborator. Pe lângă cărţi şi internet, am învăţat o mulţime de lucruri împreună cu colegii iubitori de fotografie de la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara; acolo, sub îndrumarea fotografului Damian Diaconescu, formându-se un nucleu de tineri studenţi pasionaţi de fotografia argentică. Cu siguranţă, doar tehnica nu te ajută să fii un artist fotograf complet. Ca artist ai nevoie de un bagaj enorm de informaţii culturale, artistice şi estetice. Acestea le-am acumulat cu precădere în timpul şcolii. Procesul de acumulare trebuie, desigur, să se deruleze continuu, şi după încheierea studiilor. În afară de acestea, e nevoie şi de acel talant de la Dumnezeu, care probabil e cel mai important ingredient în obţinerea unor fotografii cu adevarăt veritabile.

[7.] Obişnuieşti să scanezi şi să prelucrezi apoi digital fotografiile sau tot ceea ce se vede prelucrat în imagini e făcut în camera obscură?

Îmi scanez şi negativele de pe pelicula, şi unele pozitive de pe hârtie. De obicei nu le mai prelucrez ulterior pe computer. Eventual fac mici ajustări de contrast sau luminozitate, în special la scanările de pe peliculă. Totuşi, nu am o regulă strictă în această privinţă. Dacă consider că fotografia nu spune încă ceea ce îmi doresc, nu mă sfiesc să fac nişte prelucrări mai substanţiale, dar îmi place că ceea ce iese la mărirea pe hârtia fotografică să rămână la fel, mai ales pentru faptul că am posibilitatea de a face fiecare fotografie unicat. Încă experimentez tehnicile de laborator.

[8.] Seriile tale fotografice prezintă personaje şi poveşti bizare, complet neobişnuite. De unde îţi vine inspiraţia pentru ele?

Fotografiile mele încarnează diferite căutări proprii, trăiri, idei, cugetări şi, de multe ori, întrebări. Nu le consider neapărat nişte concretizări ale convingerilor mele, cred că, mai curând, fac parte dintr-un demers evolutiv al concepţiilor personale despre viaţă. De multe ori propriile fotografii sunt cele care îmi lămuresc anumite lucruri despre mine sau despre gândurile mele cele mai profunde. Într-adevăr, Lucian Blaga avea dreptate când spunea că "un adevărat creator nu se poate cunoaşte pe sine însuşi şi eul său îi e întotdeauna o surpriză neaşteptată şi neprevăzută". Nu pot spune în ce măsură sunt şi eu un adevărat creator, dar simt pe propria piele cele afirmate de filozoful şi scriitorul Blaga. Aceste gânduri aşternute pe pelicula fotografică posedă şi o însuşire inefabilă, de aceea îmi este destul de greu să le explic prin cuvinte sau să spun de unde anume vine inspiraţia. Desigur, ele au o formă simbolică, interpretativă şi, ca artist, îmi asum riscul de a transmite privitorilor şi alte mesaje decât cele încifrate de mine în fotografii. Totuşi, găsesc interesant faptul că privitorilor li se par bizare, eu le văd ca făcând parte din mine.

[9.] Evident fac parte din tine, sunt creaţiile tale. Asta nu înseamnă că nu prezintă părţi cu totul neaşteptate pentru privitor, poate chiar şi pentru privitorul care te cunoaşte. Nu mă refer aici la absolut toate fotografiile tale, fireşte. Dar ia, spre exemplu, seria “Rugăciune pentru fratele Alexandru”. Cadrele debordează de originalitate şi emoţie. Inspiraţia vine strict din interior sau te laşi influenţată şi de operele altor artişti?

E imposibil să nu fii influenţat în procesul creativ de alte opere artistice. Orice creator de artă asimilează pe parcusul vieţii [conştient sau inconştient] un bagaj mare de imagini care îi marchează creaţia într-un fel sau altul. De fapt, imaginaţia [şi, aş îndrăzni să spun, inspiraţia] este explicată - desigur, într-un mod simplist - ca facultate de a crea noi reprezentări pe baza celor acumulate anterior. E bine ca, plecând de la ceva, să ajungi la altceva; altfel, produsul final nu e decât imitaţie. Recunosc că îmi face plăcere să revăd, din când în când, operele marilor pictori universali. După ce zilnic sunt bombardată cu imagini de tot felul, e binevenită o revigorare de acest fel.

Dar inspiraţia poate veni şi din alte surse [nu doar fotografie sau pictură]; de pildă, din poezie sau muzică. Aceste reprezentări exterioare trec prin filtrul interior personal [gânduri, idei, sentimente, stil, etc.] primind în final o formă originală. Seria “Rugăciune pentru fratele Alexandru” este, de fapt, formată din bucăţi din alte serii, dar, aranjându-le într-un anumit fel, am construit o poveste şi un sens nou.

[10.] Am văzut că eşti atrasă şi de fotografia nud, şi abordezi şi acest gen de fotografie într-o manieră aparte. Ce reprezintă fotografia nud pentru tine?

Pentru mine nudul în fotografie nu este un scop în sine, ci un mijloc, un vehicul cu ajutorul căruia încerc să transmit emoţii, stări şi energii. Prin nud doresc să scot personajele din dimensiunea temporală şi contemporană. Îmi place ca fotografiile mele să nu poată fi încadrate într-o anumită perioadă istorică, iar nudul dă această posibilitate.

[11.] Şi de ce preferi să lucrezi cu modele masculine?

Nu am o preferinţă specială din acest punct de vedere. Bărbatul apare în fotografiile mele ca reprezentant al naturii umane, al omului în general. Cred că o femeie [prin esenţa ei] ar distrage prea mult atenţia de la ideea de bază. Nu este o regulă, bineînţeles, depinde ce anume doresc sa exprim.

[12.] Cât de uşor este să te fereşti de mult dezbătuta graniţă dintre artă şi vulgaritate în realizarea nudurilor?

Corpul dezgolit a fost întotdeauna abordat şi receptat diferit în diversele civilizaţii, în funcţie de perioada istorică şi de cultura în care el a apărut. De exemplu, Venus din Willendorf ni se relevă ca simbol al maternităţii şi al fecundităţii, iar Marilyn Monroe ca simbol al sexualităţii feminine. Asta dacă ne referim la nudul feminin în decursul istoriei. În cazul nudului masculin, aş aminti, ca exemple opuse pe axa temporală, statuile Kouros din Grecia Antică şi nudurile masculine ale lui Robert Mapplethorpe. Cred că se observă, în decursul evoluţiei [sau involuţiei?] istorice a culturii şi civilizaţiei, tendinţa de a duce corpul uman spre o zonă a senzualităţii exacerbate. Jan Saudek, un fotograf acuzat de mulţi pentru nudurile sale erotice, delimitează arta de pornografie printr-un raţionament simplu : arta o poţi privi o eternitate, în schimb la pornografie arunci o privire şi o pui deoparte pentru că este explicită, nu conţine mister, fantezie. Se poate dezbate mult pe această temă, dar cu siguranţă pot spune că un nud poate fi catalogat ca vulgar daca incită privitorul din punct de vedere erotic. Cu toate acestea, ştim că în ziua de azi orice poate deveni artă [mai mult sau mai puţin contestabilă]. Personal, nu mi-am pus această problemă pentru că scopul fotografiilor mele este altul, şi anume, de a-mi edifica, în primul rând, mie nişte aspecte care nu au nimic de a face cu senzualitatea.

[13.] Există vreun fotograf la nivelul căruia ţi-ai dori să ajungi? [din orice punct de vedere]

Nu mi-am propus un model, din nici un punct de vedere. Cred că cel mai nefast obicei [de cele mai multe ori inconştient] al fotografilor tineri este de a copia lucrările unor fotografi pe care îi admiră. Dacă în pictură această tehnică funcţionează [doar în cazul în care se face conştient] şi poate duce la formarea tânărului ca artist autentic, în fotografie acest lucru îl plafonează şi nu îi dă libertatea exprimării în relaţie cu propria personalitate devenind doar un insipid plagiator. Fiecare trebuie să se descopere pe sine, doar aşa se pot realiza fotografii cu adevărat originale.

[14.] Ce ţi-ai dori să realizezi, pe viitor, în fotografie? Care e dorinţa ta cea mai mare vizavi de acest domeniu?

Îmi doresc să fotografiez. Simt o nevoie aproape fiziologică de a-mi aşterne căutările pe pelicula fotografică. Nu mi-ar displace să le şi văd concretizate în expoziţii, astfel mi-aş simţi efortul depus încununat. O utopie ar fi să-mi câştig existenţa din vânzarea fotografiilor.

[15.] De ce crezi că la noi nu se vinde atât de bine fotografia artistică?

În România nu există tradiţie şi educaţie în acest domeniu. Fotografia nu este încă receptată de mulţi ca o formă de artă şi, dacă o consideră totuşi artă, o "digeră" destul de greu. Lipsesc şi galeriile de artă fotografică ce ar putea deschide interesul pentru acest mod de expresie.

[16.] Dacă ar fi să vinzi propriile tale printuri, ce segment de public iubitor de fotografie crezi că le-ar cumpăra?

Nu ştiu; pot, doar, să presupun că ar putea fi vorba de cineva cu o anumită cultură şi sensibilitate artistică şi estetică, care ar deţine cheile pentru decodificarea mesajelor fotografiilor. Ca să investească în aşa ceva ar trebui, de asemenea, să prevadă dacă le va creşte valoarea în timp - nu doar cea materială [care nu este de neglijat, dacă ne gândim că, deja, puţină lume mai ştie ce înseamnă un print mărit şi lucrat manual de către artistul fotograf], cât şi cea cultural-artistică.

[17.] Ai vreun proiect fotografic în plan?

Singurul meu plan e să reuşesc să fotografiez ceea ce mi-am propus; am multe schiţe care aşteaptă să fie transpuse pe peliculă. Dacă voi avea ocazia, voi şi expune rezultatele.