duminică, 21 martie 2010

Interviu Lauren Hermele

Vedem zi de zi, prin imagini, părerile fotografilor români despre locurile şi oamenii patriei. Uneori vedem părerile, deseori unanime, ale unor fotojurnalişti străini despre România. Lauren Hermele, fotojurnalist american, a venit aici încercând să vadă totul altfel şi, cu puţin noroc, să schimbe o mică parte din România. Despre proiectele sale, despre bursa cu ajutorul căreia a venit aici, despre România în perspectiva ei, despre ea însăşi… Lauren Hermele. [Foto: Lauren Hermele]


[1.] Aţi venit în România cu o bursă Fulbright. Aţi primit ceva sarcini precise?


Principiul pe care funcţionează Fulbright e următorul: tu le trimiţi o propunere cu ideile tale, iar ei decid dacă îţi aprobă sau nu cererea de bursă. Eu am primit o bursă de cercetare, asta însemnând că sunt finanţată pentru propriile mele proiecte de cercetare – în cazul meu, proiecte fotografice.

Eu aveam o cu totul altă idee anul trecut, când mi-am depus cererea. Fotografiile pe care le-ai văzut pe situl meu sunt despre impactul pe care l-a avut intrarea României în Uniunea Europeană asupra satelor mici şi a minorităţilor culturale. Dar schimbarea datorată aderării este înceată, deci povestea este destul de greu de spus prin mijloace vizuale în cele doar opt luni pe care le voi petrece aici. Aşa că am decis să mă axez pe o anumită ramură a subiectului. Un motiv pentru care o mare parte din aceste locuri se distrug ţine de faptul că nu există tineri acolo. Am decis să realizez opusul poveştii şi să mă axez pe tineri, pe activităţile lor şi pe ceea ce simt ei faţă de ceea ce se petrece în satele lor. Am atins multe probleme cu care se confruntă tinerii… identitatea şi ţara, chinurile în găsirea unui loc de muncă bun, deciziile de a rămâne sau nu în ţară, legăturile cu familia [cum se simt departe de casă, cum pot să ofere sprijin familiilor, cum pot famiile să le ofere sprijin]… În principiu, am realizat nişte interviuri foarte generale şi am făcut fotografii şi filmări. Acum urmează să încep a doua parte a proiectului, care va avea o ţintă mai precisă.

Revenind la întrebarea ta, Fulbright-ul m-a finanţat să vin aici şi să lucrezi şi să-mi dezvolt munca fotografică. Deşi procesul de acordare a bursei este foarte riguros, odată ce ai primit-o, Comisia Fulbright îţi încredinţează o muncă complet independentă. Trebuie, totuşi, să completezi un formular de mijloc şi unul de final, ambele online, despre evoluţia stării proiectului.



[2.] Raportul final trebuie prezentat la întoarcerea acasă?


Nu, înainte de plecare. Ţi se cere un sumar al demersurilor până la jumătatea proiectului, iar apoi până la final. Asta e pentru propriul lor interes, pentru a se asigura că principiul lor de funcţionare e cât se poate de eficient. Bursa e dată pe merit, şi odată ce o primeşti, cei din Comisie au încredere că îţi vei face treaba bine. Eu îmi coordonez timpul şi activităţile pentru ca munca să-mi fie cât mai eficientă pentru proiect.


[3.] Şi venirea la Cluj a fost o condiţie impusă sau aţi decis asta singură?


Nu, a fost decizia mea personală. Trebuia doar să fiu afiliată cu o universitate care să aibă o secţie de fotografie, deci am avut de ales între Bucureşti şi Cluj. Şi n-a fost nevoie să stau prea mult pe gânduri :)



[4.] Când aţi început să deveniţi interesată de România?


În 1999 m-am mutat în Spania, unde am locuit timp de aproape zece ani – cu mici pauze. De-a lungul şederii mele acolo [a fost mult timp petrecut în Europa de vest], statele est-europene au început să intre în Uniunea Europeană, şi au început să fie tot mai mediatizate. Cred că asta a fost ceea ce mi-a atras atenţia asupra României. De asemenea, în Spania sunt foarte mulţi români. De-a lungul timpului, însă, am început să cunosc tot mai mulţi oameni ca mine, tineri profesionişti care locuiau şi lucrau în Barcelona, şi aşa am început să leg prietenii foarte frumoase. Curiozitatea mea a crescut tot mai mult pe măsură ce discutam mai mult cu ei. Atunci când sunt interesată de un anumit loc, simt nevoia să îl văd. Cred că toţi aceşti factori au determinat creşterea interesului meu. A fost o evoluţie continuă, de-a lungul a cinci ani, când am început să-mi spun “OK, înţeleg Spania, hai să merg într-un loc pe care nu îl înţeleg şi despre care nu ştiu prea multe”. Cam asta m-a adus aici.



[5.] Aţi avut proiecte despre câteva regiuni din SUA şi despre România şi Georgia. Cum de aţi ales tocmai aceste două ţări?


Totul ţine, de multe ori, de cunoştinţele personale. Am o prietenă foarte bună din Georgia. Am cunoscut-o în 2005, când am revenit la New York pentru a-mi da Masteratul în Fotojurnalism, unde eram colege. Când am absolvit, am planificat o excursie împreună, aşa că eu şi alt coleg am mers să ne vizităm prietena din Georgia. Cum spuneam, devenisem interesată de estul Europei, iar Georgia a fost primul tărâm estic în care am fost. Excursia a fost fascinantă, Georgia este un loc cu totul diferit faţă de tot ce văzusem înainte. Am călătorit alături de membri ai familiei şi de prieteni de-ai ei, aşa că peste tot am fost trataţi foarte bine şi ni s-a arătat o regiune foarte frumoasă din ţară. Asta a fost înainte de începutul declinului Georgiei. Pe de-o parte, doream să aplic pentru o bursă Fulbright în Georgia, dar limba este imposibilă. Într-un an nu aş fi reuşit să comunic cu oamenii nici pe jumătate de cât am reuşit aici.



[6.] Cum aţi reuşit să învăţaţi limba?


Ei bine, încă învăţ. Limba e similară spaniolei. Eu vorbesc portugheză, spaniolă şi catalană, iar româna e similară acestora. Momentan sunt la etapa în care pricep mult din ceea ce aud şi încep, încet, să vorbesc. Sper ca în următoarele luni să mă perfecţionez.



[7.] Cât timp veţi rămâne în România?


Cel mai probabil până la finalul lui iunie, când se termină bursa.


[8.] De ce încercaţi să scoateţi în evidenţă doar aspectele negative ale României?


De fapt, nu prea cred că asta fac. Încerc să arăt ambele aspecte ale sale, dar am decis să mă axez mai mult pe tineri – ca fiind o latură ceva mai optimistă. Ideea mea iniţială era să mă axez pe regiuni defavorizate, pe bătrâni şi locuri monocrome. Apoi am venit cu ideea să realizez exact opusul, să încerc să arăt speranţele celor care încep să facă ceva bun pentru această ţară.



[9.] Despre ce este vorba în noul dumneavoastră proiect?


Proiectul este despre generaţia născută în ’89. Am ales anul acesta datorită relevanţei sale pentru România: anul în care comunismul a luat sfârşit şi anul în care s-au petrecut atât de multe schimbări aici. Chiar dacă cei născuţi atunci nu au prins comunismul, au crescut cu părinţi care au trecut prin asta. Încerc să prezint o poveste modernă despre România văzută prin ochii lor. N-aş putea spune că ma axez doar pe aspecte pozitive sau doar pe aspecte negative; totul ţine de poveştile lor, pe care încerc să le spun mai departe şi – la un nivel personal – să încerc să le înţeleg. Am avut o cu totul altă experienţă în locurile de unde vin, şi pentru mine e interesant, e foarte interesant.



[10.] Povestiţi-mi despre proiectul “Romania’s EU future”. Ce aţi dorit să evidenţiaţi prin intermediul acestuia?


Proiectul pe care l-am realizat despre viitorul european al României, care încă pare a fi ancorat în trecut, era despre frustrările şi falsele speranţe ale României odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Evident, atunci când se petrec astfel de schimbări, oamenii ajung să simtă repercusiunile acestora abia după mulţi ani. Am realizat proiectul anul trecut, de-a lungul a cinci zile. Venisem în România pentru prima oară şi am încercat să văd, din perspectivă fotografică, dacă acesta e un loc în care vreau să stau. Am realizat proiectul destul de superficial. Nu am săpat adânc, dar pentru mine a fost un bun mod de a înţelege ce se petrece aici. Foarte mulţi oameni s-au gândit că, odată ce România aderează la U.E., totul se va schimba ca prin minune. Toate vor fi transformate miraculos, toate vor fi vindicate, dintr-o dată toate vor merge bine…cred că au fost o mulţime de iluzii false în acest sens. Cred, de altfel, că pentru unii oameni [mai ales pentru fermieri şi pentru agricultori] nu este o schimbare benefică. Ordinea priorităţilor şi împărţirea banilor, din câte am văzut, nu sunt în avantajul omului de rând. E în avantajul celor de la conducere, a celor care pot obţine banii. Pentru a obţine acei bani, ai de-a face cu o cantitate mare de documente, iar cei care au nevoie de bani nu au întotdeauna aptitudinile necesare completării acelor hârtii. Foarte mulţi dintre bătrânii cu care am vorbit mi-au spus că le era mai bine în perioada comunistă, lucru care pe mine – ca american – m-a surprins. Încep, totuşi, să îi înţeleg. Azi şi-au pierdut orice sursă de stabilitate. În principiu, am intervievat oamenii. Am fost ajutată de un translator. I-am întrebat pe oameni ce cred despre intrarea României în Uniunea Europeană, iar unii m-au întrebat “Ce e aia Uniune Europeană?”. Asta a fost destul de interesant, de asemenea. Toate acele răspunsuri diferite, de la foarte pozitiv la foarte negativ, până la ignoranţă totală, mi s-au părut foarte interesante. Cred că, deşi proiectul nu a fost prea amplu, mi-a fost suficient ceea ce am văzut şi auzit.



[11.] După ce criterii aţi ales regiunile pe care le-aţi vizitat?


Am încercat să stabilesc un echilibru între urban şi rural. De asemenea, unele regiuni din ţară sunt foarte cunoscute, cum ar fi Maramureşul. Am vrut să văd multe locuri în timp puţin. N-a fost nimic mai mult de atât, nu am avut motive deosebite de a vizita locuri foarte urbanizate sau foarte rurale.


[12.] Ce ştiaţi despre România înainte de a vă decide să veniţi aici cu bursă Fulbright?


Tot ceea ce ştiam era de la prietenii mei din Barcelona şi din mass-media. De-a lungul anilor, am citit articole despre România… Cred că există mai multe moduri prin care ţi-aş putea răspunde la întrebare. Cred că o mare parte din ceea ce media şi fotografii au arătat e destul de întunecat. Au fost ilustrate, literalmente, contraste puternice alb-negru despre orfelinate, despre comunism, despre corupţie… Cam asta mi-a fost dat să văd din media. Am mai văzut materiale de presă despre locurile de la ţară, despre bătrâne cu batice. Asta mi-a determinat înţelegerea României la nivel vizual. Ştiam că limba română este de origine latină, lucru care m-a făcut să presupun că oamenii vor fi asemeni celor din Spania. Cred că mai mult mi-am imaginat decât am ştiut. Mi-am imaginat că mă voi simţi bine aici. România e un fel de Spanie a Europei de est :) Dincolo de asta, auzisem multe despre comunism, multe despre schimbările de aici, multe despre dezbaterile pe baza intrării în U.E., dar nimic mai precis de atât.



[13.] Şi cum a fost când aţi ajuns aici? Arăta totul aşa cum v-aţi aşteptat?


A fost destul de ciudat cu Clujul… Fusesem aici pentru o singură noapte, în 2008, şi nu am avut ocazia să văd mare lucru din oraş. Îmi amintesc că am văzut multe blocuri din perioada comunistă la intrarea în oraş, dar nu mi-am imaginat nicio secundă că locul va avea un aer atât de european. M-a surprins plăcut senzaţia de siguranţă pe care o am aici, şi de asemenea m-a surprins să constat cât be bine mi-a mers totul. Suprinzător, m-am adaptat foarte rapid. Credeam că va dura mult mai mult să mă adaptez la anumite lucruri. Credeam că vor fi mai multe infracţiuni aici, cred că îmi imaginam un fel de Bucureşti, dar Clujul nu e ca Bucureştiul. Cluj e oarecum propria sa bulă de săpun în România.



[14.] Cum de nu aţi ales Bucureştiul ca reşedinţă temporară? Dincolo de toate, este mai mare şi posibilităţile poate v-ar fi fost altele…


Cred că de multe ori stomacul tău e cel care te influenţează, iar stomacul meu a avut o reacţie foarte urâtă vizavi de Bucureşti. Am stat acolo doar două zile, dar mi-a fost suficient să mă hotărăsc. Am vizitat atât de multe oraşe mari, şi câteodată oraşele acestea tind să devină doar “oraşe mari”. Atunci când eşti într-un oraş mare, simţi că ai putea fi oriunde. Am fost în Bucureşti la începutul lunii decembrie, la o întrunire Fulbright. Stăteam la metrou şi mă gândeam că mă simt ca şi cum aş fi în Paris, New York sau orice alt oraş mare. Nu asta căutam. Cătam un oraş mic, unde să mă pot deplasa mai uşor şi să nu petrec foarte mult timp călătorind pe mijloacele de transport în comun, un loc unde să recunosc oamenii de pe stradă… Căutam, de fapt, un loc mai familiar. Sunt multe lucruri care-mi plac la Bucureşti: îmi place pietrişul, îmi place murdăria, agitaţia, dar prefer să aleg atunci când am de unde. Voi mai petrece timp în Bucureşti, dar pur şi simplu nu mi-am dorit să stau acolo. N-am stat prea mult pe gânduri.


[15.] Care era părerea dumneavoastră despre comunism? Ce reminiscenţe ale comunismului vă aşteptaţi să găsiţi aici?


Mă aşteptam să simt asta în atitudinile oamenilor, în perspectivele lor, şi cred că încă se simte. Este în sistemul politic – se pare că acesta trebuie să se cureţe complet, dar încă nu se întâmplă asta, e încă murdar de la comunism. Acesta e unul din lucrurile pe care le-am observat. Un alt lucru interesant pe care l-am remarcat vorbind cu tinerii de douăzeci de ani a fost influenţa puternică a părinţilor asupra lor. Unii părinţi au încercat să şteargă complet comunismul din discuţiile cu copiii lor, în vreme ce pentru alţii a fost doar o chestiune de timp. În orice fel le-ar afecta asta copiii, ei fie îi împing să lucreze din greu, fie le insuflă ideea de luptă pierdută din start. La nivel material, am observat clădiri construite în comunism, dar cel mai mult am simţit asta în sufletele oamenilor, prin ceea ce au trăit şi prin ceea ce simt, şi mai ales prin ceea ce urmează să facă.



[16.] Am remarcat că uneori creaţi colaje prin alipirea a două-trei fotografii. Sunt întotdeauna legate între ele ca idee sau uneori reprezintă doar aspecte diferite ale aceleiaşi regiuni geografice?


Din punct de vedere estetic, e vorba de un joc vizual. Din ceea ce ai văzut pe situl meu, tot ceea ce e alipit are legătură. Dar dacă legătura este la nivel tematic sau estetic, asta depinde de la caz la caz. Pe măsură ce am continuat să realizez acele colaje, am constatat că de multe ori pot spune o poveste mai uşor atunci când prezint fotografii juxtapuse.



[17.] Aţi primit vreun sprijin din partea facultăţii de fotografie cu care v-aţi afiliat?

Oricând am avut nevoie de ajutor, ei mi l-au oferit. Am predat un workshop despre fotografia de stradă în decembrie. Am ţinut legătura cu Feleki [n.r. Feleki Karoly], directorul secţiei de fotografie. I-am spus că sunt interesată să predau şi împreună am realizat un plan de bătaie. Dar nu sunt studentă acolo, deci relaţia mea cu facultatea e una independentă şi sporadică.


[18.] Pe lângă proiectul “’89”, mai aveţi altele în plan?


Încerc să obţin sponsorizări pentru a cumpăra camere compacte, un proiector şi alte materiale pentru a preda fotografia copiilor din comunităţile devaforizate din România. Ideea mea ar fi ca, undeva în primăvară, să demarez proiectul alături de nişte oameni care, sper, mă vor ajuta. Vom realiza un proiect de trei săptămâni într-o comunitate de copii defavorizaţi – va fi vorba fie despre rromi, fie despre comunităţi unde părinţii sunt plecaţi, nu m-am decis încă. Ideea e să oferim o posibilitate de exprimare copiilor care de obicei nu pot să se exprime, să îi încurajăm şi să le oferim o perspectivă asupra realităţii. Organizaţia cu care aş colabora m-ar putea ajuta să răspândesc fotografiile şi, implicit, ideile acestor copii. La asta aş vrea să lucrez. Mai am multe alte idei, dar nu sunt clar conturate încă, plutesc doar haotic în mintea mea. Aş vrea să fac multe lucruri, dar timpul e limitat, voi vedea ce voi putea realiza.


Click here for the English [original] version of the interview.

6 comentarii:

  1. mi-a fost dor de un interviu :D

    Good Job si spor !

    RăspundețiȘtergere
  2. Mersic :)
    Urmeaza inca unul, cu un fotograf roman, cat de curand. Inca lucrez la el, dar sper ca in maxim doua saptamani sa-l termin :)

    RăspundețiȘtergere
  3. frumos! mult succes, il astept :D

    RăspundețiȘtergere