Duminca e oricum aproape perfectă, pentru că e weekend [sâmbăta e cea mai cea, totuşi, pentru că e mai departe de luni]. Da’ dacă la “aproape perfect”-u’ ăsta se mai adaugă câteva elemente frumoase [buline roşii, ca la grădi], atunci se poate ajunge şi mai departe cu perfecţiunea - calculând pe eterna scară 1-10.
Uite restul de elemente:
-un soooooomn bun, prelungit până spre amiază;
-soare afară [scuze, da’ nu mă inspiră nici norii, nici ploaia, şi nici nu găsesc nimic romantic sau frumos în ele];
-Adi [dăăăăăă…];
-aparatul foto cu bateriile full şi cardul gol;
-un Zorki în care nimeni nu e cu laptopul deschis pe masă [cei care merg acolo ştiu cum arată cafeneaua aia de obicei - internet café-urile, în vremurile lor de glorie, nu aveau în ele atâtea calculatoare câte are Zorki într-o zi normală; şi nu ştiu alţii cum sunt, da’ io fac cu nervii când văd cafenele/mall-uri/magazine/etc. pline de oameni cu laptopuri în faţă (iar asta în mare parte pentru că pe ecranele lor rar o să vezi deschis altceva decât Yahoo Messenger) ];
-o Dulcinee şi încă ceva cocktail dubaş – când vine vorba de mixuri de băuturi şi siropuri, cei de la Zorki îs tata lor;
-plimbărici până la Cetăţuie [care e plină, normal, că doară nu numai eu cu Adi am observat că e frumos afară];
-plimbărici în continuare;
-poze poze poze poze poze;
Cam atât. Urmează partea în care pe mine începe să mă doară piciorul [la mine nu există posibilitatea ca plimbările lungi să fie PREA lungi, pentru că gamba dreaptă are grijă să mă atenţioneze din timp că ar fi cazul s-o las mai moale], mă duc acasă şi mă apuc de teme. Dacă n-ar fi fost ultimele trei elemente surpriză, duminica ar fi atins zecele pe scara perfecţiunii. Aşa, s-o oprit undeva aproape de nouă, da’ tot e ok.
[Chestia pe care o bea Adi e Dulcineea. E bere amestecată cu două feluri de suc de fructe - mere şi încă ceva - şi cu sirop de fructul pasiunii. Sună sinistru [pe lângă că are un nume de-ţi stă ceasu’], ştiu, da’ e bestial. În paharul din fotografia de mai sus era cocktail-ul meu, cu votcă, trei feluri de suc, lime, sirop de fructul pasiunii şi gheaţă. Nu mai ştiu cum îi zicea, da’ era super la gust.]
[A, da! Duminica trecută – că despre duminica trecută e vorba – am împlinit trei ani, o lună şi-un pâc :) ]
P.S. Uite ce faţă are Stewie în poza cu Adi şi cu Dulcineea lui!
Fără doar şi poate, Gabriel Hennessey este cel mai cunoscut şi mai controversat personaj din industria foto românească. Numele lui semnează, anual, zeci de pictoriale în reviste importante de modă, iar imaginea lui apare frecvent în tabloide, asociată cu fel de fel de scandaluri sau declaraţii picante. O mulţime de oameni îi ridică în slăvi talentul într-ale fotografiei, în vreme ce la fel de mulţi îl contestă, aducându-i fotografului tot felul de acuzaţii. Părerea lui despre toate acestea, în interviul ce urmează. [Foto: Gabriel Hennessey]
[1.] De mai bine de zece ani v-aţi stabilit în România, deşi iniţial aţi venit aici doar pentru studii şi pentru implicarea în câteva campanii sociale. V-aţi luptat mai apoi să obţineţi şi cetăţenie română. De unde vine dragostea aceasta atât de mare pentru România?
În România m-am realizat şi ca om, şi profesional. Îmi merge foarte, foarte bine.
[2.] “So forget the amateurs and come directly to the pro.” – aşa sună un fragment din publicitatea pe care v-o faceţi pe site-ul personal. Cum arăta începutul carierei dumneavoastră de fotograf, înainte de a ajunge “the pro”?
Îmi deschideam drumul printre fotografii consacraţi de la vremea aceea, gen Bumbuţ sau Amăriucăi, cu un book fresh. Şi nu mi-a mers deloc rău…
[3.] Alegerea fotografiei de modă [în defavoarea oricăreia dintre celelalte ramuri ale fotografiei] a ţinut şi de considerente financiare sau doar de preferinţele dumneavoastră?
Întotdeauna am avut o strânsă legătură cu lumea modei…
[4.] În cazul unei fotografii de modă, cât la sută din creativitatea produsului final se datorează fotografului şi cât se datorează fashion editorului?
Depinde de fotograf şi de fashion editor. În cazul meu se ştie că am multe de spus pe set, din punctul meu de vedere fotograful este cel care dirijează şedinţa foto de modă; dar în anumite cazuri, în care fashion editor-ul e foarte bun, devine o colaborare strânsă. Alţi fotografi preferă doar să apese pe buton şi să fie “ascultători”.
[5.] Ce este mai important pentru clienţii care vă solicită fotografii de modă: latura artistică, originală a creaţiei, sau contează să se vadă cât mai bine şi clar outfit-ul?
Ce credeţi? Şi una, şi alta, desigur.
[6.] CV-ul dumneavoastră cuprinde numeroase diplome, distincţii şi colaborări cu nume importante [fie că e vorba de persoane sau de branduri]. Cu ce premiu/colaborare vă mândriţi cel mai mult?
Mă mândresc cu faptul că, după 9 ani de fotografie şi contrar spuselor “colegilor” mei am fost, sunt şi o să mai fiu în top în ceea ce ţine de fotografia de modă.
[7.] Atât fotomodelele, cât şi persoanele publice [vedete ale scenei politice, muzicale etc. din România] pe care le fotografiaţi, au experienţă în a lucra alături de fotografi profesionişti. Cu cine vă e mai simplu să lucraţi, cu fotomodele sau cu persoane publice?
Cu modelele; în fashion se lucrează cel mai bine cu modele.
[8.] Sunteţi considerat, de către mulţi, ca fiind unul dintre cei mai buni fotografi din România. Totodată, sunteţi singurul fotograf din ţară al cărui nume apare frecvent în presa tabloid. Consideraţi că aţi fost ajutat, în cariera de fotograf, de faptul că eraţi deja cunoscut ca model?
Da, faptul că am apărut în presa mondenă a făcut ca numele meu să fie cunoscut şi în afara industriei. Dar credeţi-mă, ELLE-ul nu îi reuneşte pe cei 3 fashion editori ai săi pentru un editorial de modă de 14 pagini şi lucrează cu mine [putând să lucreze cu orice fotograf ar vrea ei, chiar şi pe gratis], din motivul că eu apar prin reviste… când aud asta de la “colegii” mei nu-mi vine decât să râd…
[10.] Sunteţi adesea în lumina reflectoarelor şi în atenţia presei. Aţi fost iubitul Danielei Gyorfi. Aţi fost model pentru spoturi TV şi aţi apărut în pictorialele multor reviste glossy/lifestyle. Aţi declarat că aţi fi tentat să jucaţi într-o telenovelă sau să moderaţi o emisiune TV, dacă scenariul/formatul vi s-ar potrivi. De care parte a obiectivului vă place cel mai mult sa fiţi?
Îmi place şi în spatele obiectivului, când îmi fac munca de fotograf, dar şi în faţa obiectivului, când îmi fac munca de PR.
[11.] În ce măsură vă inspiraţi din fotografiile altor artişti?
Mă uit la ce fac marii fotografi de modă, gen Meisel, sau Lindbergh, şi da, îmi vin idei şi de la ce fac ei; cine nu învaţă din ceea ce fac maeştrii, bravo lor… dar nu prea îi văd prin reviste… concurenţa mea se uită şi ea. Dacă e să îmi pun în cap să găsesc fotografii care să semene cu ceva ce am mai văzut la un mare fotograf, sigur am să găsesc… dar ştiţi ceva? I don’t care! Pe mine mă interesează aşa de puţin ce fac sau zic alţii, încât nu le doresc decât binele. Pe mine mă interesează ce spune industria, şi industria spune de bine, altfel nu aş fi semnat în luna octombrie Elle-ul, The One, Tabu şi coperta Cosmopolitan…not bad, huh?
[12.] V-am întrebat de inspiraţie deoarece aţi fost acuzat, de foarte multe ori, de plagiat: s-a spus ca aţi “împrumutat” idei de fotografii de la alţii, de peste hotare. Până şi despre layout-ul noului dumneavoastră site s-a spus că ar fi copiat după cel al unui fotograf francez. Cum comentaţi toate aceste acuze?
Da, da, da … sigur. Site-ul meu este configurat similar cu alte site-uri… şi ce dacă? Mi s-a părut că fotografiile sunt bine dispuse şi e uşor de navigat… dar, desigur, pentru cei cărora nu le convine, promit că am să stau să fac studii de informatică şi le voi configura un site aşa cum nimeni nu a mai văzut… “yeah, sure”…
[13.] “Stilul meu ţine de trăiri pe care le am în fiecare poveste, cu modelele într-un anumit spaţiu şi realitate.”, aţi declarat la un moment dat. Unde se pierde stilul şi unde dispar trăirile în cazul seriei “Obsessive”, care este aproape identică cu un pictorial al unei reviste de modă din Italia?
Tema preluată a fost aceeaşi, adică cea cu operaţiile estetice… cadrele au fost altele, lumina a fost alta, dacă vi s-a părut că seamană prea mult, asta e…
[14.] Vă consideraţi realizat pe plan profesional?
Realizat sunt şi nu sunt; sunt pentru că am atins un nivel în care fotografia mea îmi dă şansa să am o viaţă comodă şi să îmi petrec timpul aşa cum vreau eu. Îmi oferă liniştea de a nu mă uita în farfuriile celorlalţi, pentru că a mea oricum are tot ceea ce îmi trebuie. Pe altă parte nu sunt realizat, pentru că în afara României joburile mele sunt în jur de 8-10 pe an şi aş vrea să fie mult mai multe; când lucrez cu clienţi străini câştig foarte mult, sunt foarte serios, şi ahhh! le place foarte mult că sunt monden! … ehh, naaa, just joking. Cheers!
Evenimentul e adresat mai mult celor din Bucureşti [sau, mă rog, celor cu disponibilitate de deplasare până acolo], dar e cam singurul de acest gen din ţară, şi merită promovat.
[textul care urmează e al meu, nu e varianta oficială a comunicatului de presă, aşa că e posibil ca şefa să mă strângă de gât pentru asta :) ]
Cu puţin timp înainte de începerea perioadei sărbătorilor de iarnă, Fotografa.ro revine cu ediţia numărul patru a Cafenelei Fotografilor [ultima din acest an], la care sunt invitaţi, ca de obicei, toţi pasionaţii de fotografie, fie ei profesionişti sau amatori. Evenimentul va avea loc luni, 26 noiembrie, începând cu ora 18:00, în Club A [Bucureşti].
Dacă doreşti să-ţi promovezi creaţiile în cadrul Cafenelei, te invităm să participi la concursul preliminar trimiţându-ne maxim 5 fotografii cu tema “Fotojurnalism la adresa cafeneaua@fotografa.ro până la data de 17 noiembrie. Imaginile trimise trebuie să aibă latura mare de 600 pixeli şi rezoluţia de 100 dpi.
Toate fotografiile care respectă cerinţele vor fi afişate pe site-ul nostru, www.Fotografa.ro . Redacţia noastră va alege mai apoi 7 dintre cei mai buni fotografi participanţi [dacă te vei număra printre aceştia, vei fi anunţat prin e-mail], iar aceştia vor avea ocazia să-şi prezinte lucrările la Cafenea, unde cei prezenţi le vor analiza şi vor oferi feedback acestora.
Invitaţii speciali ai serii, fotojurnaliştii Andrei Pungovschi şi Mihai Vasile [Mediafax], îi vor desemna, ulterior, pe cei 3 câştigători ai acestei ediţii a Cafenelei Fotografilor, care vor fi premiaţi cu două genţi foto [oferite de Crumpler] şi cu albumul “Nudes” – by Andreas Bitesnich [oferit de Fotografa.ro].
Dacă vrei să iei parte la eveniment [chiar dacă nu participi la concurs], te rugăm anunţă-ne de acest lucru până cel târziu vineri, 23 noiembrie, printr-un e-mail trimis la adresa cafeneaua@fotografa.ro .
La două zile după întâlnirea mea din mai cu Răzvan Voiculescu, am pornit spre Târgu Lăpuş, unde el venea frecvent pentru a lucra la noul său album.
Am ajuns acolo cu puţin înainte de începerea unei înmormântări. Eu aveam reţineri foarte mari în a face fotografii la astfel de “ocazii”, Răzvan, în schimb, nu avea nicio grijă. Mai apoi am văzut şi de ce: nimeni din cei prezenţi acolo [nici măcar familia răposatului] nu era deranjat de prezenţa unui fotograf la înmormântare; din contră, oamenii erau chiar fericiţi că cineva [venit de la Bucureşti tocmai pentru asta] prezintă interes atât de mare faţă de ei.
Am lucrat cot la cot cu Răzvan [mă rog, eu încă aveam ceva reţineri, aşa că încercam să mă menţin mai la distanţă], am vorbit cu el despre o groază de minuni şi am primit sfaturi care ulterior mi-au prins foarte bine.
Dintre cele câteva sute de fotografii pe care le-am făcut în acea zi, am ales cam 50 [de care eram foarte mândră] pe care le-am stocat separat, în cel mai preţios fişier din calculatorul meu – “Fotografiile cele mai bune”. Aşa cum merită fiecare fraier care nu-şi păstrează documentele importante şi în alt loc [ca de exemplu un CD/DVD, pentru varianta nefericită în care calculatorul face “poc!”], am pierdut toate fotografiile de atunci. Calculatorul meu e în moarte clinică, încă nu ştiu dacă mai poate fi ceva salvat.
Mi-au rămas 3 fotografii, cele cu care m-am înscris, în primăvară, la “Premiile studenţilor jurnalişti” – secţiunea Fotojurnalism, propusă de Zorki Café. [le-am descărcat acum din arhiva de mail, că în altă parte nu le mai aveam].
[Fotografia de mai sus mi-a adus Premiul III pentru Fotojurnalism la “Premiile studenţilor jurnalişti”, ediţia 2009]
Namiko Kitaura e genul de artist ale cărei opere trezesc în inima oricărui privitor emoţii dintre cele mai puternice. Fiecare fotografie ce-i poartă semnătura are puterea de a deschide porţi spre universuri dominate de melancolie, de dramă şi de psihedelic. [Foto: Namiko Kitaura]
[1.] Într-o industrie dominată [ca şi multe altele] de bărbaţi, ce şanse are o femeie fotograf?
Din punct de vedere fizic, uneori poate fi greu, dar în zilele noastre cu siguranţă nu mai există diferenţe între femei şi bărbaţi – după părerea mea. De fapt, femeile au o sensibilitate aparte şi un mod diferit de abordare, aşa că, în unele cazuri, tind să cred că noi [femeile] avem un avantaj.
[2.] Cum ar arăta lumea ta fără Photoshop? Cât de important este, pentru tine, să îţi editezi fotografiile?
Sunt atât de multe lucruri care pot fi dezbătute pe marginea acestui subiect, al semnificaţiei fotografiei în societatea modernă, cu ajustaje Photoshop. Pentru fotografiile mele comerciale, e obligatoriu, din când în când, să folosesc Photoshop, datorită cererilor clienţilor şi datorită aşteptărilor publicului. Dar eu, personal, prefer să pregătesc totul cât mai bine înainte să fac fotografia, iar apoi să nu retuşez prea mult. După părerea mea, imaginile neretuşate sunt mai plăcute deoarece sunt mai veridice. Pentru mine e foarte important să îmi editez fotografiile, pentru expoziţii şi portofolii. În procesul post-producţie ajustez dimensiunile, culorile şi saturaţia imaginilor.
[3.] Cum ai ajuns să lucrezi ca freelancer la Londra şi Paris?
După ce mi-am terminat studiile de pictură în ulei, design, fotografie şi istoria artei în Londra, am început să lucrez acolo ca fotograf profesionist. Apoi Fabrica mi-a oferit o sponsorizare de doi ani. Când a venit timpul să plec, am decis să mă mut la Paris, căci mereu am admirat simţul estetic al celor de acolo. Ajunsă la Paris, mi-am găsit acolo actualul agent, pe Florence Moll.
[4.] Dacă ar fi să faci o comparaţie între perioada în care ai lucrat ca freelancer şi perioada actuală, când lucrezi ca fotograf la o agenţie, care crezi că ar fi avantajele şi dezavantajele fiecăreia?
Încă mai realizez fotografii de modă şi fotografii comerciale atunci când primesc oferte, iar în paralel lucrez la propriile proiecte – acestea fiindu-mi prioritare. Ambele laturi ale muncii mele de fotograf îmi oferă posibilitatea de a învăţa diverse lucruri noi. Mă ghidez după aceste experienţe, iar avantaje şi dezavantaje găsesc în amândouă.
[5.] De-a lungul anilor ai lucrat pentru numeroşi clienţi, de la reviste de modă până la producători de cosmetice – de fiecare dată nume foarte cunoscute. S-a întâmplat vreodată ca restricţiile impuse de client să stea în calea creativităţii tale?
Atât clienţii, cât şi agenţii mei, mi-au respectat şi susţinut întotdeauna creativitatea, aşa că, din fericire, nu am dus-o rău la acest capitol. Dar desigur că uneori trebuie să fiu mai puţin egoistă, atunci când vine vorba de lucrările comerciale, şi să întâmpin nevoile şi dorinţele clienţilor. Încerc să-mi adaptez universul, pe cât posibil, la cererile lor, şi să menţin echilibrul în aşa fel încât să nu le distrug ideile.
[6.] Aduci elemente vizuale psihedelice până aproape de suprarealism. Unde îţi găseşti inspiraţia?
În aspectele simple ale vieţii de zi cu zi. De fapt, chiar nu e nimic deosebit sau impresionant. Totul e departe de aşa-zisa “industrie a artei vizuale”. Citesc mult, pe diverse domenii. Îmi plac filmele, artele spectacolului şi muzica. Dar cel mai mult mă inspiră statul în mijlocul naturii.
[7.] Toate fotografiile tale conţin tuşe puternice de feminitate. Chiar şi modelele tale masculine sunt fotografiate în ipostaze feminine. De unde vine pasiunea aceasta obsesivă pentru sacrul feminine?
…Poate doar din faptul că sunt femeie…
[8.] “Passion in depression, comfort in sadness, tranquility in chaos and beauty in ugliness.” [n.r. vezi biografia artistei]. Cum se face că de fiecare dată elementul predominant e cel negativ? Altfel spus, de ce trebuie ca, de fiecare dată, întâi să cauţi depresia, pentru ca ulterior să poţi găsi pasiune în ea?
Cred că asta e natura umană. Potrivit studiilor de psihologie, nu aşa este? (am scris o lucrare despre asta în Anglia). Cel puţin noi, japonezii, considerăm foarte importantă vremelnicia vieţii.
[9.] Ne poţi dezvălui câteva din planurile tale de viitor?
Plănuiesc să organizez mai multe expoziţii. Mi-ar plăcea să pot să mă concentrez mai mult asupra propriilor mele proiecte.
Click herefor the english [original] version of the interview.
