joi, 29 septembrie 2011

...

În ultima vreme, întâmplarea a făcut ca eu să pierd câteva ființe foarte, foarte dragi. În mai puțin de un an, mi-am pierdut unchiul, bunica și pe Roșu.

Moartea unchiului Valer a făcut ca satul Ciolt, cea mai frumoasă definiție a lui „la țară” pe care o știu, să devină mult mai săracă și mai tristă. Cu mâna pe inimă spun, puțini copii cred că s-au bucurat vreodată de așa vacanțe la țară cum am avut eu când eram mică. În fiecare dintre cele douăzeci și una de veri de până acum (și în multe ierni și primăveri) am fost acolo, la unchiul și la mătușa mea. Aveau moară, hrebene, vâltoare, cai, vite, capre, oi, porci, păsări de o mulțime de soiuri, câini și pisici cu duiumul. Și, normal, o grămadă de muncă. Când eram mică, mai mereu eram la cules, la plivit, la săpat, la întors sau la strâns fânul. Părul, hainele şi de multe ori chiar şi respiraţia îmi erau pline de făină fină, de la orele petrecute în moară în fiecare zi. Nu am văzut niciodată o gospodărie mai mare și mai frumoasă decât a fost a lor.

S-au pierdut toate încet, pe măsură ce unchiul și mătușa au îmbătrânit și nu au mai putut să lucreze. Au rămas în urmă doar amintiri despre o viață în care au muncit prea mult și au trăit puțin spre deloc, boli și regrete. Au rămas atârnate în aer poveștile spuse seara, în lumina palidă a camerei, când cei doi au realizat că viața, pentru ei, a însemnat doar muncă. Dacă amintirile și regretele nu te omoară, cu siguranță o face boala. Așa s-a întâmplat și cu unchiul Valer. O grămadă de boli, una mai gravă ca alta, și o zi nefericită în care corpul pur și simplu nu le mai poate duce. Un telefon de la Ciolt și un drum spre Maramureș, două zile mai târziu.

Moartea bunicii mele a fost cel mai trist lucru pe care l-am trăit vreodată, și a făcut ca și termenul de „acasă” să fie mai pustiu și mai dureros. De când mă știu, buni a fost una dintre cele mai prețioase ființe pe care le-am avut jurul meu. Niște boli urâte i-au adus dureri mari de picioare și anemie, așa că nu putea ieși din casă decât cam o dată, maxim de două ori pe an. Asta făcea ca venitul meu acasă, atât când eram în liceu, cât și de când am intrat la facultate, să reprezinte garantat întâlnirea cu ea. Stăteam împreună la povești ore în șir. Eu îi spuneam ei toate nimicurile din lume, ea îmi povestea știrile pe care le citise prin ziare, ne mai aminteam una-alta, și uite-așa ne trezeam de multe ori că e miezul nopții și noi încă nu am terminat de pălăvrăgit. Cred că nu înțelegea mult din ce îi povesteam, la fel cum cred că multor lucruri pe care le făceam nu le găsea nicio justificare, dar m-a iubit și mi-a respectat mereu deciziile, iar mie mi-a ajuns.

Când o dădeam rău de tot în bară și mă așteptam ca mama să se supere pentru prostiile pe care le-am făcut, la ea mă duceam să-i spun. Și stătea, sărăcuța, de multe ori, și făcea nopți albe frământându-și mâinile și sufletul încercând să găsească soluții prin care să mă ajute. De când am ajuns la Cluj, îi dădeam telefon aproape în fiecare zi. Se mai întâmpla să treacă o zi sau două pe săptămână în care să mă iau cu alte treburi și să uit, pur și simplu, să o sun, iar când se făcea seară și-mi dădeam seama că e prea târziu pentru asta, îmi părea cumplit de rău. știind cu cât drag aștepta toată ziua telefonul ăla.

Nici pe ea n-au stins-o amintirile și regretele; boala a omorât-o și pe ea. Prea devreme, îmi vine să cred și acum, deși ar fi nedrept să-i acuz de ceva pe sfinții la care se ruga ea seară de seară. Cu diagnostice multe și cumplite, cu fiecare organ din corp bolnav, ea s-a încăpățânat să trăiască încă zece ani după ce medicii i-au spus că mai are doar câteva ore. Au ținut-o în viață credința și dragostea pentru viață – chiar dacă viața din ultima vreme a însemnat, pentru ea, doar patul și poveștile din cameră. Apoi, dintr-o dată, un final care am simțit cu toții că bate la ușă, resemnarea în fața bolii, liniștea. Un telefon de la Zalău și un drum spre casă, o oră mai târziu.

Scriam, cu exact o zi și-un an în urmă, de Roșu. Acuma, probabil că dacă nu aveți animale de casă, și mai ales dacă nici nu sunteți mari iubitori de animale, nu o să mă înțelegeți (mi se întâmplă des). Roșu, cățelul care-mi înfrumuseța verile la Ciolt și care mă umplea mereu de energie și de bună-dispoziție, a murit și el. Dar pe el nu l-au omorât nici anii, nici vreo boală. Vă amintiți că spuneam că, atunci când era puiuț, un idiot i-a tăiat coada, l-a înfometat și l-a aruncat pe șosea? …ei, acum, la vreo zece ani de atunci, un alt idiot l-a chemat în curtea lui, i-a dat mâncare și l-a trimis acasă. Atâta doar că mâncarea era otrăvită. Dobitocul l-a omorât pe motiv că sărea la el (sărea adică lătra și se agita pe-acolo, nicidecum să fi sărit pe el sau să-l fi atacat) atunci când venea, în curtea mătușii, după apă la fântână. Da, chiar așa. Într-o curte care nu e a ta, câinele vine și te latră, și primul tău gând e să-l otrăvești. Un telefon de la Ciolt și o promisiune că voi merge acolo cât de curând voi putea.

Am vrut să scriu tot ce mi-a trecut prin minte când am auzit de moartea lui Roșu, toate gândurile pe care le-am îndreptat spre cel care l-a omorât…dar sunt atât de negre, încât mi-e rușine că am ajuns să doresc așa ceva unui om. Apoi, rațiunea îmi șoptește că niciun cuvânt și niciun gest nu-mi va aduce câinele înapoi, așa că e păcat să-mi întunec mintea astfel.


Unchiul Valer a fost printre cei mai blânzi și mai buni oameni pe care i-am cunoscut. Avea doi ochi de un albastru senin și un suflet curat și frumos, cum rar ți-e dat să vezi. Avea poarta deschisă pentru oricine și aprecia și cele mai mărunte lucruri din jurul lui. Buni… buni a fost și rămâne sufletul meu. E unul dintre oamenii datorită cărora sunt, astăzi, omul care sunt. Ea m-a învățat că oamenii se schimbă și că oricine merită a doua, a treia, poate chiar și a zecea șansă. De la ea știu că toate lucrurile de pe lumea asta se plătesc la un moment dat și că, din păcate, părerile de rău nu intră ca monedă la acest troc. Tot ea m-a învățat să iert, să iubesc, să prețuiesc chiar și cele mai mărunte bucăți de viață. Nu m-a învățat, în schimb, să trăiesc fără ea, și s-ar putea să-mi ia ceva timp să învăț asta. O vorbă veche spune „cine n-are bătrâni, să-și cumpere”. I-aș cumpăra, dacă aș putea, pe amândoi, cu orice preț, oricând, fără să stau pe gânduri. Dar și ăsta e un troc nepermis. Cât despre Roșu… luați-vă un câine, aveți grijă de el și iubiți-l, și poate o să mă înțelegeți.


14 comentarii:

  1. nu fi trista si indurerata,desi e greu sa nu fi asa,dar bucura'te ca ai avut parte de asa oameni exceptionali si de un asa caine minunat;de la ei ai avut de invatat numai lucruri bune:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Vă mulţumesc mult tuturor.
    Bogdan, dacă nu aş avea asta în permanenţă în minte, cred că aş lua-o razna.

    RăspundețiȘtergere
  3. In urma cu multi ani, Doru venea de la Buciumi peste camp, cu cei doi caini de la Ciolt, de atunci. Un vanator a impuscat unul dintre caini, chiar langa Doru, si Lupu s-a tarat si s-a asezat pe picioarele lui Doru (care era un copil atunci). Asa ca inteleg ce simti cu Rosu. Cam aceleasi ganduri le aveam si eu.
    Insa e adevarat ce ai invatat de la buni: totul se plateste in lumea asta!
    Nu l-ai prins pe Mos Ion, tatal lui Valer. Un alt om fenomenal. De-atatea ori ma gandesc la el, ca si la Valer, acum. Ramane, in suflet, mereu, pe langa dorul si tristetea ca s-au dus, bucuria ca i-am avut si ca ne-au pus in suflet atatea...

    RăspundețiȘtergere
  4. Tin minte fazele cu impuscatul cainilor de cand eram mica. Daca duceai doua urechi de caine (la ceva ocol silvic sau nu mai stiu sigur unde), ti se dadeau doua cartuse. Asa ca omorau astia cainii la greu. Si lui Valer i-or omorat asa vreo doi sau trei caini.

    RăspundețiȘtergere
  5. Puiut drag, bun venit il lumea oamenilor mari! Mai intai am plans (ce daca la serviciu?!) si apoi m-am gandit sa iti scriu...

    RăspundețiȘtergere
  6. Din pacate, odata cu maturizarea ta, oamenii si animalele din copilaria ta imbatranesc si se duc...Dincolo de tot ce n-ai spus tu aici, fii fericita ca aceste suflete au facut parte din viata ta si ti-au imbogatit-o - esti un om ales! Au slefuit si ele omul deosebit care esti azi! Si fii fericita ca ai facut parte din viata lor - unul din motivele pentru care s-au luptat sa mai traiasca suferind esti tu! Am vazut cu ochii mei cum rasarea sorele pentru ei cand intrai tu in casa, cum le inflorea zambetul pe buze si li se inmuia privirea! Si mai apoi, iti multumesc ca de multe ori ti-ai sacrificat joaca de copil pentru a fi cu ei. Te iubesc pentru copilul care ai fost si omul special care devii si stiu ca si dragostea lor te va veghea mai departe in viata, iar tu le vei pastra vie amintirea draga.

    RăspundețiȘtergere
  7. Fain, Ioana. Si fara alte cuvinte. Despre lumea ta, inca odata, e fain. Daca reusesti sa pui la fel in cuvinte si ce-i in lumea mare si... plina de ea, de tot felul de viata si scrisuri, ai un drum drept pe calea ta, intre litere si imagini. Mie, daca conteaza, imi place.

    Mircea

    RăspundețiȘtergere
  8. Frumos scris, Ioana.
    Din nefericire, viața ne surprinde câteodată cu surprize foarte neplăcute. Cred că singura alinare este să învățăm să prețuim și mai mult momentele petrecute alături de persoanele pe care le iubim.
    Cât despre cățel, vroiam să îți spun că te înțeleg. Un vecin mi-a otrăvit și mie cățelul când eram mică (pe vremea aia stăteam la casă). Nici până în ziua de azi nu am înțeles ce l-a deranjat așa de tare la el...
    Te pup, Ioana. Mi-e dor de tine și de abia aștept să ne mai vedem! Ai grijă de tine.

    Mădă

    RăspundețiȘtergere
  9. Îţi mulţumesc tare mult pentru cuvintele frumoase. Mă fac să mă simt mai bine.

    Te pup şi eu şi te îmbrăţişez tare de tot. Şi mie mi-e tare dor de tine şi sper să ne vedem cât mai curând.

    RăspundețiȘtergere