Ploile nu vin

Epitaf

Interviu Alex Gâlmeanu

În plină campanie de promovare a noului proiect fotografic, “112” [proiect considerat de către mulţi ca fiind cea mai de impact campanie naţională de sensibilizare din ultimii ani], Alex Gâlmeanu a acceptat să-mi acorde, prin e-mail, un interviu pentru Fotografa.ro. [Foto: Alex Gâlmeanu, “112”]


[ 1.] Vă număraţi printre fotografii români care vând bine. Aţi ajuns aici pentru că aşa a fost să fie sau pentru că acesta era scopul, de la bun început?

Nu ştiu dacă mi-am făcut un scop din a vinde bine fotografie. Mai degrabă îmi doresc să realizez fotografii celebre. Imagini suficient de bune încât să treacă testul timpului. Pe de altă parte nu pot să neg importanţa banilor. Faptul că vând mă bucură. Este un semn de apreciere. Banii sunt importanţi, fotografia este o meserie scumpă. Dacă nu vinzi, nu poţi să mergi mai departe.

[ 2.] Aţi avut mai multe expoziţii în ţară şi în străinătate. Cu toate acestea, nu aţi scos pe piaţă niciun album. De ce acest lucru?

Probabil încă nu a venit momentul. Toate lucrurile se fac la timpul lor. Sunt un fotograf tânăr, încă învăţ. Nu vreau să forţez lucrurile, va fi când va fi.

[ 3.] În momentul în care sunteţi solicitat să realizaţi fotografii pentru un anumit client, în ce măsură folosiţi propriile idei şi în ce măsură pe cele ale clientului?

Depinde. Sunt clienţi ce îmi cer doar execuţie iar alţii ce apelează la creativitatea mea. Nu cred că există o regulă. Nu sunt două şedinţe foto la fel. Revistele lasă fotografului destul de multă mână liberă, iar fotografia publicitară este ceva mai strictă.

[ 4.] În condiţiile în care o mare parte din fotografiile pe care le realizaţi nu au legătură cu moda, vă deranjează, în vreun fel, titlul de “fotograf de modă”?

Titlul de fotograf de modă nu poate decât să mă onoreze. Este o ramură a fotografiei pe care activez cu foare mare plăcere. De obicei sunt considerat a fi un fotograf de portret şi modă. Mie îmi place să spun că mă ocup de fotografia ce are ca subiect personaje umane.

[ 5.] Vă simţiţi vreodată inspirat de alţi artişti [fie ei din domeniul fotografic sau din alte domenii] ?

Probabil că da, la un nivel mai mult sau mai puţin conştient. Sunt un consumator de artă în toate formele ei posibile. Cred că este corect să spun ca ceea ce mă defineşte este creativitatea mea plus suma influenţelor pe care le am.

[ 6.]În prezent lucraţi cu aparat analog sau aţi renunţat la acesta în favoarea unuia digital? De ce?

Încă mai am un Nikon F4 (film - 35mm) şi un Mamiya RB67 (film lat) pe care, spre ruşinea mea, nu le-am mai folosit de ceva timp. Acum fotografiez exclusiv cu aparatură digitală, chiar dacă am o nostalgie serioasă pentru film. Motivul este cel ecomonic, evident. Nimeni nu îmi mai cere fotografie pe film, nimeni nu vrea să îşi mai asume costurile, să aştepte developări, să scaneze materialele etc. Trăim într-un secol al vitezei, este important nu doar cum arată fotografiile, ci şi cât de repede şi în ce costuri le livrezi.

Pe de altă parte, sunt fericit că am prins ambele “lumi” fotografice. Am avut laborator acasă, am developat şi mărit cu mâinile mele. În copilărie toate hainele îmi erau pătate de revelator. Am lucrat ani de zile pe diapozitiv 6x7cm cu “teste” pe polaroid. Utilizarea tehnologiei clasice este esenţială pentru experienţa unui fotograf. Refuz să cred că se poate fără. Dacă n-ai lucrat pe film, n-ai înteles nimic.

[ 7.] În ce măsură apelaţi la editarea digitală a fotografiilor dumneavoastră?

Iubesc fotografia clasică. Cred că fotograf este cel ce se foloseşte de cameră şi obiective. Foto - grafie înseamnă să desenezi cu lumină, nu cu vreun computer sau altceva. Editarea digitală este o artă în sine, dar nu este fotografie. Nimic nu poate să înlocuiască determinarea fotografului de a se deplasa în locaţie, de a alege cadrul şi momentul ideal al declanşării. Acolo trebuie să fii inspirat, acolo trebuie să demonstrezi, în momentul acela poţi să ai sclipire. Ce faci apoi acasă, în faţa calculatorului, în linişte la o cafea, nu cred că are o valoare asemănătoare.

Editarea digitală cred că trebuie să aibă nişte reguli de conduită. Depinde de fiecare artist în parte unde trage linia. Probabil este important să fii cinstit atât cu tine cât şi cu ceilalţi. Cred că cel mai grav lucru este să prezinţi fotografii trucate drept reale. Este un fel de play-back nerecunoscut.

Eu încerc să păstrez la minim editarea digitală. În portofoliul meu afişez fotografiile în stadiu aproape brut (editarea se rezumă la calibrări, contraste, luminozităţi, conversii color- alb-negru etc.). Iar în cazul lucrărilor comandate, prefer să am cât mai multe dintre elemente necesare la cadru, în aşa fel încât să menţin nevoia de postproducţie la un nivel cât mai scăzut.

[ 8.] Pentru proiectele “People I know” şi “112” aţi avut ca modele doar persoane publice. De ce nu aţi ales să fotografiaţi [şi] oameni mai puţin cunoscuţi?

“People I know” şi “112” sunt evenimente artistice distincte. Este doar o coincidenţă faptul că în ambele cazuri sunt fotografiate persoane publice.

“112” este o campanie socială, o lupta împotriva violenţei domestice. Am ales personalităţi pentru a avea o mai mare audienţă. Lucrul acesta ne-a făcut să ne atingem scopul.

“People I know” este o selecţie de portrete realizate de-a lungul carierei mele. Este un proiect într-o continuă evoluţie. De fiecare dată când o să fotografiez oameni interesanţi, fie personalităţi sau nu, o să completez seria. Este adevărat că majoritatea subiecţilor sunt vip-uri, dar îmi place să cred că este doar o întâmplare. Nu asta a fost intenţia ci aşa au evoluat lucrurile.

[ 9.] Ce public ţintă vizează “112”? Femeile abuzate sau bărbaţii care abuzează? Victima sau vinovatul?

“112” vizeză agresorii. Am ales să fotografiem bărbaţi tocmai pentru că ei sunt de obicei vinovaţii, cel puţin aşa spun statisticile. Am vrut să le arătăm pe pielea lor ce înseamnă violenţă. Poate o astfel de abordare îi va face să înteleagă mai bine.

[10.] Cine e Anastasia?

Anastasia este Anastasia Gheorghe, fiica lui Andrei Gheorghe.

[11.] De ce aţi ales-o tocmai pe ea pentru un astfel de proiect?

Se întâmplă să fiu prieten cu Andrei Gheorghe, este un om pe care îl stimez. Probabil aşa am decis să o aleg pe Anastasia.

[12.] Dacă ar fi să numiţi o singură fotografie, care să spună totul despre fotograful Alex Gâlmeanu, care ar fi aceea şi de ce?

Nu cred că am făcut încă o fotografie atât de puternică. Probabil Alex Gâlmeanu înseamnă o serie mai largă de imagini.

[13.] Azi, mai toată lumea deţine câte un aparat foto. Evident, a crescut şi numărul acelora care se autointitulează ‘fotografi’ doar pentru că, material vorbind, “au cu ce”. Ce părere aveţi despre acest lucru?

Trăim într-o ţară liberă. Fiecare este liber să facă ce vrea. Nu cred că trebuie să îl acuz pe cel ce încearcă să se apuce de fotografie, până la urmă este dreptul lui. Am în schimb o problemă cu cei ce cumpară fotografie. Nu văd, în ceea ce îi priveşte, un sistem de valori. Nu există un nivel al educaţiei vizuale ce să genereze o nevoie de calitate. Mai ales într-o perioadă de criză, tot ce contează este preţul. Cu cât mai mic, cu atât mai bine.

Din păcate fotografii începători au tendinţa de a lucra pe nimic, doar ca să îşi vadă fotografiile publicate. Pe termen mediu şi lung asta este o greşeală colosală. Fotografia nu poate deveni o industrie dacă nu există bani. Lucrând pe sume mici, nimic nu se dezvoltă. Ne uităm ca în vitrină, cu ochii mari şi cu fruntea lipită de geam, la fotografia de pe pieţele importante. Diferenţa o fac banii, fondurile sunt un motor extraordinar. Nu poţi să cultivi talent, să faci investiţii majore în echipamente sau modalităţi de lucru, aşa pe gratis.

[14.] E mai uşor să fii fotograf în România zilelor noastre decât în România de demult?

Cred că este ceva mai complicat. Deja există concurenţă destul de puternică. Eu am avut noroc din punctul ăsta de vedere. Am început la momentul potrivit, nici prea târziu, nici prea devreme.

[15.] Dacă nu aţi fi ales fotografia, ce meserie aţi fi avut astăzi?

Probabil imagine de film. Asta am făcut în facultate.

[16.] Ce proiecte aveţi în plan?

Sunt superstiţios, nu îmi place să vorbesc despre proiecte viitoare. Prefer să vorbesc despre ce am făcut dar mai puţin despre ce voi face. Am câteva planuri dar probabil trebuie să le amân pentru 2010. În anul ăsta de criză nu cred că voi găsi fondurile necesare.

[…] Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă urez multă baftă în continuare!

Te wuv.

Te foarte wuv. De 2 ani şi 8 luni. La mulţi ani nouă!

Alice

“V-aş putea spune că sunt fericită pentru că atunci când voi fi tristă voi fi moartă...
sau să vă povestesc cum se feresc uneori oamenii de mine.
Toţi avem câte ceva de povestit, dar nu îndeajuns să ne folosească la ceva;
viaţa are puteri de care nimeni nu este sigur.

Numele meu este Alice şi azi împlinesc două luni de când am murit.”



[Poezia este a lui Laurenţiu Ion din Târgovişte. Nu îl cunosc, dar i-am găsit poezia înscrisă la LicArt şi mi-a plăcut enorm. Strofa de faţă este un fragment din poezia originală, „Toate filmele româneşti au un final trist”.]