În arşiţa verii

ArtMania 2009

Interviu Răzvan Voiculescu

M-am întâlnit cu Răzvan Voiculescu într-o dimineaţă de aprilie, pe când el era în drum spre Ţara Lăpuşului, unde avea să-şi continue lucrul la noul album. Şi-a calculat itinerariul în aşa fel încât să aibă câteva ore pentru a se opri la Cluj să-mi acorde interviul promis. La o cafea şi un ceai, Răzvan mi-a vorbit despre crezul său, despre sacrificii, despre cei care l-au ajutat şi despre cei pentru care poartă respect şi admiraţie, despre planurile de viitor. Ulterior, transcriind toată conversaţia, am realizat că înregistrarea de pe reportofonul meu nu este nici pe departe un interviu, ci mai degrabă genul de poveste pe care-o ai când ieşi cu un amic, vorba aceea, la "un pahar de vorbă". Am realizat amândoi că nimeni nu ar sta să citească toate poveştile noastre, aşa că am tăiat o parte din conversaţie. Rezultatul final este acesta: interviu Răzvan Voiculescu pentru Fotografa.ro. [Fotografii: Ioana Filipaş]



[1.] Cum ai ajuns să studiezi în Danemarca?

Am părăsit România în ’79. În contextul anilor comunişti. Mai toată lumea pe care o cunoşteam pe-atunci voia să plece din România. În afară de cei care făceau parte din sistem, şi le convenea.
Eu mă trag dintr-o familie bine situată înainte de ‘45. De aceea părinţii mei au fost închişi, din motive politice.
Am avut o şansă – pe care nu o comentez acuma – de a pleca, imediat după liceu, în ţările scandinave.


[2.] Dacă lucrurile ar fi stat altfel şi ai fi rămas în ţară, s-ar fi născut oare pasiunea ta pentru fotografie?

Nu pot să spun despre o viaţă pe care, eventual, aş fi avut-o. Pentru că nu ştiu. Contextele, în viaţă, pot să fie aşa de diferite şi pot să nască atâtea ciudăţenii şi contradicţii care să te arunce pe alte direcţii. Nu ştiu. Poate că da, poate că nu.


[3]. Care a fost primul aparat foto cu care ai lucrat?

Cred că a fost un aparat rusesc pe care l-am luat de la tata când eram relativ mic, şi cu care am făcut 2-3 filme – role de film… poate aveam 12-13 ani; după care nu am mai făcut nicio fotografie până când am intrat în liceu. Deci nu pot să spun că fotografia, aşa, din prima, m-a fascinat şi am zis “gata, asta e meseria!”.


[4.] În prezent lucrezi pe aparat digital sau analog?

Amândouă.


[5.] Şi pe care îl preferi?

Analogul, bineînţeles. Pentru că ai sentimentul unei munci pe care poţi “să pui mâna”: diapozitivul – când lucrez analog folosesc numai diapozitivul. Când am diapozitivul în mână, simt că e dovada cea mai vie a muncii mele. Dar rar mai fac aceste pelicule, pentru că a devenit extrem de scump şi am foarte puţin timp pentru a trece prin tot procesul: developarea, scanarea la rezoluţie înaltă, curăţarea scanării de imperfecţiunile celuloidului etc. Deci recunosc că a devenit puţin peste mână. Dar când am timp, pentru sufletul meu, lucrez pe diapozitiv alb-negru sau, mă rog, color.


[6.] De ce nu apelezi la editarea digitală a fotografiilor?

Păi atunci mai eşti fotograf? Hai să clarificăm lucrurile: ori eşti fotograf, ori eşti graphic designer, şi iei o imagine pe care o prelucrezi “pe toate feţele…”. Aceea nu mai e fotografie. Peste rezultatul iniţial este într-un aşa hal intervenit, încât în momentul ăla nu ştiu unde se opreşte arta fotografică şi de unde începe arta grafică. Deci să ne înţelegem bine: sunt complet împotrivă. Nu-mi doresc niciun fel de intervenţie, decât poate când am greşit contrastul, şi intervin asupra lui pentru a câştiga profunzime.

[7.] Preferi studioul sau decorurile exterioare?

Nu există preferinţe în aceasta. În raport de cum simt îmi plac amândouă.


[8.] În egală măsură?

Probabil…


[9.] Care consideri că e cea mai mare realizare a ta ca fotograf?

Niciuna. Nu sunt încă realizat. Numai crâmpeie din aceea realizare dorită. Pentru că la fiecare album de-al meu – sau scurtmetraj, după ce l-am terminat, realizez că sunt parţial împlinit. Sigur că mai am multe de învăţat până când o să spun “ăsta e un album complet”.


[10.] Există vreo fotografie de care te simţi mai ataşat? Pe care s-o ridici, probabil, la rangul de favorită?

Da, sigur că da. Sunt câteva.


[11.] Îţi mai aminteşti primele nuduri?

A, da…eram la Institutul de Arte Plastice din Copenhaga. Acolo am lucrat la primele nuduri. Cum să nu? Ehe…sunt circa 26 de ani de-atunci.


[12.] În urmă cu vreo doi ani, Corneliu Vadim Tudor ţi-a criticat aspru fotografiile din capitolul “Nud cu improvizaţie”, din albumul de nuduri. Cum comentezi acest lucru?

Nu m-a criticat pe mine, de fapt, ci l-a criticat pe domnul Horia Roman Patapievici, care a semnat prefaţa albumului. N-am nimic de comentat, pentru că e un diletant pe această temă.


[13.] Ai mai avut de-a face cu reacţii de acest gen venite din partea unor persoane publice?

Sigur că da. Şi din partea domnului Tudor Octavian. Când am scos prima serie de “Plai cu Boi”, prin anul 2000, a avut nişte comentarii…a fost prima copertă destul de şocantă. Un fund cu un tirbuşon. Eu tot timpul dau un exemplu, pentru cine cunoaşte: există un fotograf – care-mi place extraordinar – care a mers foarte mult pe fotografia pură, de stare. Dar în sensul sofisticat tocmai prin simplitate. Foarte nonconformist, nu şi-a ascuns niciodată înclinaţiile homosexuale. Îl chema Mapplethorpe. A fost un fotograf controversat mulţi ani în America, într-o ţară foarte conservatoare, din punctul ăsta de vedere…mai ales în anii ’80. Are câteva fotografii şocante despre viaţa lui intimă. Şocante însă dacă nu accepţi relaţiile între doi oameni de acelaşi sex. Dar dacă poti vedea lumea cu particularitătile ei, dă-mi voie să spun că fotografiile mi se par excepţionale. Homosexualii aşa sunt născuţi. Dacă pe mine mă atrage femeia care stă în faţa mea, iar pe un alt barbat îl atrage bărbatul care stă langă el, unde este problema? Este dreptul lor, aşa cum este dreptul meu, sau dreptul tău să te atragă sexul opus. Altfel spus aceste fotografii nu sunt deloc şocante, este viaţa lor personală. Şi fotografiile au o frumuseţe de o sensibilitate aparte. Acum, după ce Mapplethorpe a murit, este - la ora actuală - printre cei mai cotaţi fotografi.


[14.] În afară de Vadim şi de Tudor Octavian, a mai fost cineva?

Da, dar nimeni de renume, de "talie", să zic aşa. Au mai fost articole legate, în general, de fotografiile din “Plai cu Boi”, dar la fel de bine pot să spun că, atunci cand am lansat albumul de nuduri, am avut plăcerea ca domnul Adrian Sîrbu, atunci când m-am prezentat la el cu albumul şi i-am spus că am nevoie de suport media, s-a uitat prin album şi mi-a răspuns “Da, oricând.”. Am fost la ştiri, am avut şi o lansare destul de “populată”, am prezentat un scurtmetraj, iar cel mai frumos suport a fost o jumătate de pagină în “Ziarul Financiar” - suplimentul “Ziarul de duminică”. S-a scris despre albumul meu, foarte direct şi foarte la obiect. Pe un om ca Sîrbu nu l-ar fi interesat să facă un compromis dacă considera că lucrarea nu merită. El este un profesionist, şi are ochi pentru fotografie.


[15.] De ce ai ales o altă persoană să dea titluri fotografiilor tale?

Pentru că eu nu am acest har. Şi nici nu vreau să mă bag. Eu cred foarte mult, cred până în pânzele albe, că trebuie să respectăm meseriile fiecăruia. Nu mă apuc să fiu nici comentator politic, nici să vorbesc despre poezie. Doamna respectivă, al cărei nume este Andreea Grigorean, mi-a făcut, la început, nişte propuneri despre cum să fie titlurile acestor fotografii. Întelesese din prima. N-a trebuit să-i explic ceva. Şi atunci am zis “Ajută-mă cu aceste titluri”, iar ea a zis “Bine, dom’le, bineînteles”.

[16.] Fotografiile de călătorie le realizezi în vacanţe sau în drumeţii făcute special pentru asta?

N-am vacanţe, la modul concret. În afară de cât trebuie să stau în Bucureşti, unde am clienţi de pe care îmi câştig existenţa, majoritatea finanţelor se duc pe aceste călătorii. Toate albumele mele, care nu sunt chiar ieftine, mi le suport eu. Construiesc apoi singur grafica: conceptul, cum le pun în pagină, cum prelucrez imaginile, urmăresc singur tiparul. Le tipăresc în duotone. Duotone e o tehnică pe care, fără lipsă de modestie, spun că nu o mai foloseşte nimeni în România. Eu am învăţat-o în Danemarca, unde am avut cursuri despre cum să ne tipărim propriile lucrări (cei de la arte plastice). Într-o tipografie, nu la printer, evident. Acolo am învăţat tehnici care mi-au prins foarte bine. De exemplu, atunci când am scos primul album, prin ’96-’97, “Inner Light”, şi am cerut tipografiei să tipăresc în duotone, mi-au zis “Duo ce, domnule…??”. A tipări alb-negru e mult mai greu decat color…
Revenind la subiect, nu am vacanţe, nu pentru că nu pot, ci pentru că nu îmi doresc să am vacanţe - în sensul general al cuvântului: să mă duc să stau la mare, cu burta la soare, două săptămâni. Pentru că nu pot. Îmi iau motocicleta şi plec tot timpul unde pot. Şi lucrez la noile idei.

[17.] Există în ţară vreun loc preferat de tine, unde să te întorci mereu pentru fotografii?

Nu. Sunt foarte multe locuri pe care le iubesc cu adevărat. Există unele locuri de suflet…anumite zone din Bucovina, anumite zone din Dobrogea… Mici sate aruncate în locuri unde în mod normal nu ar avea ce căuta, şi nu pot să zic mereu că îmi place şi zona, dar îmi place satul acela.
Nu-mi doresc un anumit loc preferat, căci dupa-aia fac o obsesie şi mă tot întorc acolo.


[18.] Cum s-au născut colaborările cu “PhotoMagazine” şi “Plai cu Boi”?

La "Plai cu Boi", relativ simplu… Mai exact, m-a invitat domnul Mircea Dinescu să fac parte din nucleul acestei reviste: Mircea Dinescu, Patapievici, Pleşu, Gandi Georgescu şi cu mine. Ei patru scriau, eu asiguram imaginea. Au mai apărut diverşi colaboratori, dar nucleul am fost noi. Ne-am întâlnit un an întreg la Mircea acasă si stăteam la poveşti. Am stat un an şi am tot trăncănit, de multe ori inutil, dar până la urmă am născut “Plai cu Boi”.
La "PhotoMagazine" eu le-am scris prima oară. Le-am spus "nu vă cer să fiu plătit, vreau să fac eu o rubrică despre câte un nud şi povestea acestei fotografii – poveste cât se poate de reală; dar nu interveniţi nici peste imagine, nici peste text.”, iar ei au fost de acord. Iar cu Harris, redactorul şef, am o relaţie impecabilă, e un om…jos pălăria! Am tot respectul faţă de omul ăsta, faţă de eforturile pe care le face să ţină o revistă bine închegată.


[19.] Ce fotografi admiri?

De admirat nu pot să spun că admir. Îmi plac. Îi studiez. Dacă aş admira, probabil că m-aş lăsa, fără voie, influenţat de ei. Atunci încerc să stau cât mai departe. Asta nu înseamnă că nu mă informez. Sunt amorezat de fotografii francezi şi americani ai anilor ’40-’60. Nu înseamnă că în România nu există unul gen domnul Dan Dinescu, actual de altfel, care îmi place foarte mult. A mai existat un tip foarte bun care nu mai trăieşte de mulţi ani în România…şi are o vârstă venerabilă…Sandu Mendrea. Din generaţia mea e foarte bun domnul Cosmin Bumbuţ, e foarte talentat, îmi pare rău că nu scoate albume. Din punctul meu de vedere, ar merita efortul. E singura mărturie palpabilă care rămâne peste noi.


[20.] Ce sfaturi ai pentru viitorii fotografi care-ţi vor urma, probabil, paşii?

Nu ştiu ce înseamnă sfaturi. Pentru că nu le dau. Nu mă pricep. Dacă vrei, singurele teme pe care le abordez în general cu cei care vin la seminariile mele sunt legate de cum să-şi urmeze visul, cum să meargă după crezul lor şi, în acelaşi timp, să reuşească să şi vândă. Caută ceea ce pentru ochiul tău, la prima vedere, nu pare interesant. Caută unghiul, caută lumina, aşteaptă timpul, aşteaptă umbra, luna, mai ştiu eu ce, abia apoi să declanşează. Fotografii cu palmieri pe oceanul turcuaz, şi de-astea…toată lumea poate să facă.


[21.] În ce măsură se câştigă din fotografie în România zilelor noaste?

Cred că cei ce câştigă sunt fotoreporterii, cărora li se dau teme precise. Mai sunt cei care lucrează în modă şi care sunt, de departe, cred, cel mai bine plătiţi – mi-aş dori eu să câştig ca ei, dar eu refuz moda, e un subiect închis pentru mine. Cred că mai este domnul Andreescu…care editează albume de fotografie, dar e clar că le construieşte şi pe considerente comerciale, e normal de altfel: Deltă, Maramureş, Bran-Moeciu, etc.





[22.] Ai în plan un nou album foto: "Inner Light II". Va cuprinde, la fel ca şi volumul I, fotografii ale unor persoane publice?

În general oameni din zone de cultură, ştiinţă, muzică şi de mass-media. Fără politicieni. Tocmai lucrez la el, am circa 25-30 imagini adunate până acum. Ce-o să vreau să scot în evidenţă, şi chiar o să-mi impun aceasta, este faptul că o să-i fotografiez în ipostaze mai atipice. Nu vreau să fac niciun compromis la capitolul ăsta. Sper să fie un album de mare anvergură, pentru că vor fi multe “capete luminate” adunate.


[23.] După ce criterii îi alegi pe cei care urmează să-ţi fie modele pentru “Inner Light II”?

Îmi fac propria selecţie. Numai atât. Trebuie să-mi doresc să lucrez cu dânşii. Nu trebuie să invit 10 critici de artă, 10 pictori, 10…etc. Nu, absolut deloc. Sper ca albumul să apară în 2010, pentru că anul ăsta vreau să editez un alt album, despre Ţara Lăpuşului. E o zonă relativ mică din Maramureş, undeva între Dej şi Baia Mare. Acolo am câţiva oameni pe care-i îndrăgesc şi care mă îndrăgesc, într-un sat. Cu ajutorul lor intru în alte case, îi conving pe oameni să se simtă degajaţi. Acum voi lucra foarte mult la portretele oamenilor. Stau cu ei de vorbă, încerc să găsesc căi de comunicare, îi fotografiez. Bineînţeles, va fi şi peisaj, va fi şi arhitectură, vor fi şi detalii.


[24.] Ai vreun regret legat de meseria pe care ţi-ai ales-o?

Normal. De ce? Păi…dacă eşti pătimaş, ca mine, şi-ţi dedici viaţa pentru crezul tău, nu poţi să ai şi viaţă personală, şi asta îmi lipseşte. Cine te ţine? “Alo? Draga mea…nu, nu…nu plec decât două luni. E scurt, în două luni sunt înapoi! Cât stăm împreună după aceea? Un week-end, garantat. Şi cât plec după aceea? A, cred că trei săptămani” ...şi tot asa. Trebuie să fim realişti. Nu poţi să faci pe cineva să sufere, tu fiind plecat mai tot timpul.
Mai bine stai frumos în banca ta, nu răneşti pe nimeni, rămâi cu ideea că ai o viată solitară, dar mergi după crezul tău. Prea multe nu poţi să faci. Nu pot lucra de luni până vineri, şi apoi să petrec mai toate week-end-urile cu doamna. Nu poţi aşa. Trebuie să-ţi asumi nişte riscuri care, odată cu vârsta, se vor accentua. Pentru că toată lumea vrea să stea cu cineva, nu? Dar am decis cu mine aşa şi…aşa e corect să fie.


[25.] Dacă nu ai fi devenit fotograf, ce ai fi fost azi?

Nu pot răspunde la acestă întrebare. Nu am habar. Probabil că, studiind arte plastice, aş fi oscilat undeva pe o direcţie asemănătoare…Fotografia a fost secundară ca specializare, eu am studiat Design şi Graphic Design. Asta îmi plăcea. Între timp nu mai sunt performant, pentru că nu am practicat decat în primii ani, în paralel cu fotografia. Dupa aceea am decis că nu le pot face pe amândouă. Există o expresie foarte interesantă şi bine ticluită despre ce este un specialist… el cunoaşte totul despre… un punct. Dar... mai am până la acel punct.